Cucerirea Vârfului Arjana

Vf. Arjana, deşi măsoară doar 1512m înălţime, prezintă un grad ridicat de inaccesibilitate, în special pentru o tură cu bicicleta. M-am decis astfel, la începutul lui iulie din 2010 să încerc să ajung cu bicicleta până în vârf – nu am mai auzit de nimeni până acum care să fi făcut asta, deci bănuiesc că am fost primul.

Împreună cu tatăl meu, fotograf, am început ascensiunea, de pe malul Cernei, în seara de 7 iulie. Pe bicicletă sau pe lângă, poteca pe care urcam nu mă făcea decât să visez coborârea de peste 2 zile, de la întoarcere. Prin pădure, poteca era tehnică, cu rădăcini şi bolovani şi îngustă. Ieşea deseori din pădure pentru a traversa poieni largi, unde oamenii îşi construiseră sălaşe, în prezent părăsite. Într-una din aceste poieni ne-am decis să ne punem cortul, pe o vegetaţie densă şi înaltă (pentru că dacă vă amintiţi, primăvara lui 2010 a fost foarte ploioasă).

În următoarea zi, traseul a mai continuat puţin pe aceeaşi potecă, care s-a lărgit treptat, transformându-se în curând în drum de ţară. Am intrat astfel într-unul din cele mai izolate sate româneşti, Dobraia. De aici panta s-a mai domolit puţin, oferindu-ne o clipă de răgaz. Imediat avea însă să înceapă cea mai dură porţiune a urcării, către Vf. Biliana, aflat sub Arjana. Aici nu există nici urmă de drum sau potecă, iar panta este foarte abruptă. M-am apucat aşadar să urc dealul în zig-zag, privind mai degrabă în jos, pentru a admira peisajul, decât către vârful îndepărtat, care m-ar fi demoralizat.

Vedere de sub Vf. Biliana

După aproximativ 2-3 ore de urcare, pauze şi văicăreli am trecut de Biliana şi am ajuns sub vf. Arjana. Era abia amiază, dar doream să urcăm pe Arjana la răsărit, aşa că ne-am instalat cortul aici. După un somn de câteva ore am explorat puţin împrejurimile, toată treaba transformându-se în final într-un photo-session pe cinste:

către Vf. Arjana

M-am trezit în dimineaţa următoare cu noaptea-n cap pentru a începe cea mai înfricoşătoare urcare din viaţa mea. Pot afirma că nicio coborâre nu m-a speriat vreodată mai tare decât această urcare. A fost o combinaţie între alpinism şi mountain-biking, termenul de căţărare folosit la ciclism căpătând atunci un cu totul alt sens. Creasta îngustă şi abruptul de peste 100 de metri deveneau şi mai înfricoşătoare în bătaia unui vânt puternic dinspre miazăzi.

















Am scăpat totuşi cu viaţă, iar pe vârf am primit răsplata, o vedere incredibilă asupra Munţilor şi Podişului Mehedinţi, Munţilor Almăjului, Semenicului, Ţarcului, Retezatului, în depărtare desluşindu-se chiar şi Parângul.

După o asemenea urcare, coborârea (care era prin spatele versantului, pe poteci, până se unea din nou cu cea pe care am urcat) a devenit floare la ureche. Tot ce urcasem în 2 zile am coborât în puţin peste 30 de minute, oprindu-mă doar de câteva ori pentru poze. Porţiunea de single-trail o recomand oricui ajunge în zonă, fiind comparată de către alte persoane care au ajuns pe aici chiar cu potecile din Alpi.

Single-trail văzut de pe vârf

În final, pot afirma că această tură mi-a schimbat total percepţia despre ce se poate face şi unde se poate ajunge cu o bicicletă de XC (şi nu numai). De atunci toate turele mele au devenit altfel – mai multă explorare, întotdeauna căutând locuri noi. Aceasta duce, desigur, la mari rătăceli, dar ele nu reprezintă decât cireaşa de pe tort :)

Keep on riding in the free world!