Capăt de linie

Mereu am considerat că atașamentul nostru față de anumite lucruri este deseori exagerat, irațional chiar, având în vedere caracterul efemer a tot ce ne înconjoară. Sentiment amplificat chiar mai tare atunci când motivul pasiunii a fost "șlefuit" de mâinile noastre. Și nu de puține ori ne temem atât de tare de o eventuală pierdere a sa, încât refuzăm de la bun început să ne mai implicăm, dând naștere astfel la "păduri ce ar putea să fie și niciodată nu vor fi".

Motivul pasiunii despre care vorbesc aici este un loc care a avut o contribuție deosebită pentru mica comunitate de mountain-bikeri de la mine din oraș. Este locul care a strâns de nenumărate ori bicicliști din diverse categorii laolaltă, care a închegat comunitatea în urma zilelor petrecute la shaping și la curățat poteci. Este locul către care îndrumam pe oricine voia să învețe să se dea pe un traseu tehnic și totodată locul în care duceam bicicliști veniți în vizită, ca să le-arăt cât de faină-i zona noastră. Locul ajuns aproape indispensabil pentru toți cei de-aici care aveam de gând să ne dăm la concursuri, dar și în care visam să organizăm propriul nostru concurs.



Este locul în care săptămâna trecută am ieșit la un antrenament/photo-session, fără să bănuiesc că va fi probabil ultimul. Într-o după-amiază de miercuri, cu bicicleta-n spate, am luat-o în sus pe Priest (sunt două culmi despărțite de o vale, ambele cu câte un traseu: Judas și Priest), oprindu-ne în fiecare loc ce părea a fi potrivit pentru fotografiat. Cu excepția vântului deosebit de puternic (caracteristic în Mehedinți în perioada asta), pare a fi o zi la fel de faină ca oricare alta, cu o lumină ideală și mult chef de dat.



Terminăm cu partea inferioară a traseului plănuind următoarele opriri, la virajele tehnice din pădure și la kicker-ul cel nou, construit în urmă cu trei săptămâni. Apare însă în față, ca din nimic, un munte de pământ și un ditamai arbore căzut deasupra. Îmi zic că e opera vântului, mă enervez puțin la gândul că nu cu mult timp în urmă ne-am chinuit să curățăm zona aia și fac un ocol de vreo zece metri, încercând să întrevăd deja pe unde vom devia traseul. Ajuns de cealaltă parte a mormanului de pământ, am parte de un șoc cumplit. Nimic din poteca pe care o știam ca-n palmă nu mai există. Nimic din peisaj, de fapt, nu pare să mai fie la fel. Mă simt ca și cum aș fi pentru prima oară aici, într-un loc în care nu-mi doresc deloc să fiu. În fața mea se întinde un drum lat aproape cât toată culmea. Urmele de șenile sunt proaspete, poate chiar din aceeași zi. Toți copacii din calea sa dispăruți, pe margine câțiva se mai atârnă cu greu în rădăcini.



Mai merg vreo 200 de metri, până în punctul în care ar fi trebuit să se afle o poiană, dar nu recunosc nimic. Este momentul în care realizez că eram atașat de locul ăsta mai mult decât ar fi trebuit și că în contextul defrișărilor de la noi din țară, întâmplarea asta era oarecum inevitabilă. Îmi fug prin cap numeroasele amintiri rămase din cei nouă ani de când mă dau pe-aici și simt un gol în stomac, urmat de o stare de dezgust și nervi. Mă sui pe bicicletă și o iau la vale, fără niciun chef. Mi-e atât de lehamite, încât până jos abia dacă-mi ridic fundul de pe șa. În cap îmi rămâne numai gândul trist că probabil este ultima coborâre pe-acolo.



Astfel de întâmplări sunt tot mai frecvente în ultimul timp la noi în țară. Aud săptămânal de trasee distruse de exploatările forestiere. Nu sunt în măsură să acuz pe cineva pentru situația de față, pentru că nu am nicio cunoștință despre silvicultură. Nici nu vreau să pornesc vreo dezbatere pe tema tăierii pădurilor, pentru că există deja destule. Din informațiile pe care le-am găsit ulterior, totul pare să fie legal. Din nefericire, întreaga zonă urmează a fi exploatată, deci nici restul traseelor nu vor avea altă soartă.

În contextul ăsta, pentru noi bicicliștii principala problemă este lipsa unui cadru legal pentru traseele pe care le facem. Desigur, apar poteci în jurul fiecărei comunități, dar nefiind recunoscute ca atare, ele pot dispărea oricând. Nu valorează ceva decât pentru cei care se dau pe ele. Pentru toți ceilalți, sunt doar niște movile de pământ apărute peste noapte.

Dacă m-ați întreba care ar fi soluția, n-aș ști exact ce să răspund. ADMR pare că și-a luat drept misiune, printre altele, (cel puțin) aducerea în discuție a problemei lipsei unui cadru legal, sesizarea ei către cineva competent pentru a schimba lucrurile.

Între timp, așa cum sugeram la începutul articolului, nu trebuie să renunțăm la a ne construi trasee doar pentru că ar putea să dispară. Fie că sunt distruse de om sau de natură, ele oricum dispar după o anumită perioadă de timp. Este indicat însă să facem toată treaba asta mai cu cap. Să ne procurăm informații despre situația pădurilor din zonă, poate aflăm când vor fi exploatate. Să discutăm cu localnicii și cu cei care gestionează arealul în care vrem să construim. Poate chiar să încercăm un dialog cu autorităţile din acel loc, în vederea găsirii unei soluţii de compromis. Nu în ultimul rând, să evităm cu orice preţ asocierea cu o imagine de teribilişti. Asta ar dăuna tuturor celor care se zbat să schimbe ceva.

În final, Priest rămâne poteca pe care o mână de oameni au învăţat bazele datului, cu o mulţime de amintiri plăcute pentru toţi. În locul său (dar mai spre vest, sau nord) vor apărea alte poteci, cu alte movile de pământ. Care poate, în timp, vor însemna mai mult şi pentru cei care nu au legătură cu sportul. Şi-mi vine să zic "and we'll all live happily ever after", dar nu pot fi atât de optimist după o întâmplare atât de tristă. Aşa că mă rezum la keep on shaping, pentru că e la fel de fain ca datul în sine.

Numai bine,
Pufi