Virgini la Cape Epic 2013 – Cannondale Factory Racing

Maratonul Africii de Sud nu este pentru oricine. Aşa ar putea începe acest articol. Şi totuşi iată că „oricine” poate participa la o asemenea cursă, chiar şi nişte rideri de cross country. Marco Aurelio Fontana şi Manuel Fumic, de la Cannondale Factory Racing, doi rideri get-beget de cross country, şi-au dat mâna şi au încercat marea cu degetul. Anul acesta au spus că trebuie să demonstreze, lor cât şi fanilor, că sunt în stare să dea gata o cursă de anduranţă. Şi nu doar să o dea gata terminând-o undeva pe la coadă ci ocupând un loc cât se poate de onorabil în clasament.

Pentru cine nu îi cunoaşte suficient de bine pe cei doi rideri ai echipei de uzină Cannondale, aflaţi că Fumic şi Fontana sunt atleţi de talie mondială cu rezultate foarte bune la nivel naţional, pentru ţara lor, cât şi internaţional. Marco Fontana, Italia, a fost medaliat cu bronz la Jocurile Olimpice din 2012, fost Campion European la XCO în 2008, medaliat cu bronz la Campionatul European de XCO în 2010, de 5 ori Campion XCO al Italiei şi de 4 ori Campion la Ciclocros tot al Italiei. De partea cealaltă îl avem pe germanul Manuel Fumic (Mani), locul 7 la Olimpiadă din 2012, Campion Naţional al Germaniei în 2012, Campion Mondial la U23 în 2004 şi Campion European la U23 tot în 2004. Deci oricum ai lua-o, băieţii ştiu meserie.

Pot spune că am avut plăcerea şi privilegiul să stau de vorbă cu cei doi într-o seară asta pentru că riderii de acest nivel au un program strict la un asemenea eveniment, iar programarea pentru un interviu trebuie să o faci chiar înainte de prima etapă a maratonului, asta dacă mai ai loc în agenda lor. Dar pentru DirtBike au avut ;)

La conferinţa de presă premergătoarea maratonului gazda îi tot dădea înainte cu „virginii” care vor participa la cursă. Se referea la toate echipele care urmau a participa pentru prima oară la eveniment, dar în special la cei doi băieţi membri ai echipei Cannondale. Toată lumea ştia că ei sunt atleţi dedicaţi cross country şi că nu au nimic în comun cu maratonul. Marco a mărturisit însă că înainte de a decide dacă vine al cursă, un bun prieten al său, Jose Hermida de la Multivan Merida Biking Team, i-a spus că dacă vrea să-şi demonstreze lui cât şi fanilor că este un adevărat „pro rider”, va trebui să participe la Absa Cape Epic, şi să o şi termine. Zis şi făcut, iar locul 5 la general din 496 de echipe care au terminat este mai mult decât onorabil!

La conferinţa de presă premergătoare concursului, favoriţii maratonului erau prezentaţi şi scoşi la înaintare. Manuel Fumic (stanga), Marco Aurelio Fontana (dreapta). Foto: Dan Mazilu

Cei doi nu s-au pregătit in mod special pentru o cursă de lungă distanţă. Ei au venit efectiv pentru experienţă şi… peisaj? Peisaj nu, pentru că în adrenalina concursului rareori ai timp de aşa ceva, însă datorită faptului că lumea tot zice că este un lucru „cool” care trebuie făcut, au făcut-o. Un alt motiv al participării a fost şi ocazia unui „traning camp” în care au putut cristaliza relaţiile dintre ei şi staff-ul tehnic.

Pentru Marco şi Manuel Absa Cape Epic 2013 a fost o aventură şi o cursă veritabilă de mountain bike, nu un maraton. Fiecare zi au luat-o ca o cursă individuală şi au mers în ritmul lor. Nu au forţat prea mult ci doar până la un anumit nivel de ritm cardiac după care s-au menţinut acolo. Ca un fapt divers, HR-ul minim al lui Manuel este 35 şi 200 maxim, iar pentru Marco minima este 40 bpm şi 200 maxima. Mai asemănător de-atât cu greu se nimeresc doi atleţi care să concureze împreună.

Se simte însă profesionalismul celor doi chiar şi la „frageda” vârstă de 29 ani (Marco) şi 31 (Manuel). Faptul că nu au forţat “ca la clasa întâi” şi nu au fost tentaţi să îşi depăşească limitele se încadrează în strategia lor de a termina o cursă pentru care nu s-au antrenat în mod special. În fiecare zi, cu excepţia prologului lung de doar 22 km, ei au mers constant, nu şi-au asumat riscuri, nu au greşit şi nu au avut probleme tehnice. Iată, dacă vreţi, reţeta pentru succes, deşi ultimele două ţin de fapt mai mult de noroc.

Chiar şi super-oamenii opresc la punctele de alimentare. Foto: Dan Mazilu

Totuşi băieţii sunt rideri de XC unde se forţează, se lucrează cu explozii şi sprinturi fulgerătoare. Cu atât mai mult este de admirat cum au reuşit să se abţină de la obiceiurile lor, efectiv doctrine. Au mărturisit că pentru ultima etapă, lungă de doar 54 km şi 1.550 m diferenţă de nivel, vor forţa puţin însă doar după ce simt ritmul cursei.

I-am întrebat şi care e faza cu 29er-ul full suspension, de ce a fost bicicleta aleasă pentru race şi nu Flash-ul de carbon hardtail, însă întrebarea nu-şi prea avea rostul când 90\% din rideri se dădeau pe fullyes. Răspunsul era destul de evident: pentru cei care nu au mai participat este o precauţie în sensul că nu ştii ce fel de teren de aşteaptă şi, evident, pentru o distanţă totală de peste 700km ai totuşi nevoie de ceva mai mult confort. La fel şi motivul pentru care au ales să nu folosească noua transmisie de la Sram 1x11. Deşi Marco a recunoscut că cele 11 viteze sunt suficiente pentru oricine, totuşi nu l-au folosit tot din motive de siguranţă, nu ştiau ce-i aşteaptă aici, aşa că au ales transmisia 2x10 de la Sram.

Relaxare completă dimineaţa la start. Dacă în adâncul lor se dădea vreo luptă, era clar că o camuflau extrem de bine. Foto: Dan Mazilu

Cât priveşte restul bicicletelor celor doi, acestea sunt cât se poate de „stock” cu mici customizări la suspensii şi jante care sunt ENVE din carbon. Marco este foarte mulţumit de aceste jante super scumpe şi aparent plăpânde. Spune că le dădea drumul la vale cu cea mai mare încredere iar roţile rupeau traseul indiferent cât de bolovănos şi accidentat era. La fel de robuste au fost şi anvelopele folosite, Schwalbe Racing Ralph Snakeskin de 2.25 tubeless. Super de încredere şi pene zero!

Clima însă putea fi o problemă pentru atleţii europeni. Eu am suportat-o destul de bine însă singura educaţie fizică zilnică pe care o făceam era să urc şi să cobor de pe motocicletă. Pentru ei era mai greu. Marco spunea că pentru el căldura a fost ok în timp ce pentru Manuel temperaturile de 28, 30 şi 35 grade l-au cam afectat din când în când. Dacă ar fi să tragă o concluzie, cu o zi înainte de sfârşitul maratonului, Marco spune că la Cape Epic ar mai veni însă să participe la o altă cursă de maraton nu. Pe de alta parte Manuel mărturiseşte că va mai veni în Africa de Sud, însă doar în vacanţă.

Soare orbitor. În majoritatea etapelor, soarele şi praful erau la ordinea zilei. Foto: Dan Mazilu

Programul zilnic al unui rider de top seamănă cu cel al participantului care îngroaşă rândurile adevăraţilor entuziaşti. Se trezesc la 5 dimineaţa însă de aici similitudinile se cam termină. Cei doi iau micul dejun la standul lor şi o fac cât mai devreme dimineaţa pentru că într-o ora şi jumătate trebuie deja să se prezinte la boxa de start. Masa de dimineaţă nu este deosebită, nu este deloc un „breackfast al campionilor” după care dau o tură scurtă de 5-10 minute pentru a-şi dezmorţi picioarele. Nu prea lungă, spun ei, pentru că au destul de mers în ziua respectivă şi nu vor să plece obosiţi la război. Apoi ziua este „banală”. Trag de biciclete 2 – 5 ore, în funcţie de traseu, după care staff-ul îi aşteaptă la finiş, cu braţele deschise cum ar veni. De biciclete se ocupă ei iar cei doi atleţi trec la duş, masă apoi la masaj. Se pare că sunt destul de prinşi pentru că nu au mult timp de altceva în restul zilei, cum ar fi interviurile, iar la 9 seara cel târziu trebuie să fie în pat, un alt lucru dificil pentru ei întrucât nu sunt obişnuiţi să tragă pe dreapta aşa devreme.

Surprinzător, nu s-au oprit la cules de struguri. Foto: Dan Mazilu

În fotografiile din maraton poate aţi observat că cei doi erau singurii pro-rideri care cărau în spate rucsăcei tip Camelbak şi, de asemenea, singurii care purtau pantaloni de freeride în loc de clasicul lycra. Motivul a fost tot faptul că nu ştiau ce le rezervă ziua, iar, în afară de alimentarea pe care o făceau la fiecare water point, băieţii mai luau mâncare şi apă şi în spate. Cât priveşte pantalonii, la conferinţa de presă au spus că se simt foarte bine în ei şi în plus arată “cool”!

Recunosc că nu m-am putut abţine şi i-am întrebat şi cum stau cu fundul. Dacă în timpul cursei am auzit doar poveşti de groază de la medicii întâlniţi pe traseu, poveşti adevărate întâmplate la „Bum Clinic” (Clinica funduleţului), se pare că şi riderii de nivel mondial au ceva probleme. Însă băieţii au oamenii care stau „de fundul lor” în aşa fel încât durerile în respectiva zonă să nu fie motiv de distragere a atenţiei. De asemenea cei doi spuneau că aproape nu trece zi să nu fie recunoscători pentru tot sprijinul pe care îl au când se gândesc la majoritatea bicicliştilor participanţi care nu beneficiază de nici un ajutor. “How the hell are they doing it?”

Manuel şi Marco, de la Cannondale Factory Racing, cu o simplă medalie de finisher, dar care înseamnă atât de mult. Foto: Dan Mazilu

Concluzia discuţiilor cu cei doi rideri Cannondale nu poate fi decât una de admiraţie. Este drept că Manuel şi Marco sunt sportivi de nivel mondial cu condiţie fizică perfectă, disciplină la fel, biciclete şi echipament de top, staff tehnic care rezolvă orice problemă. Dar poate tocmai faptul că sunt atleţi de nivel internaţional la cross country este bulversant. Atunci când faci atât de bine un lucru este greu să faci şi altceva la un nivel care să fie considerat bun. Cei doi nu au luat nici un premiu, dar să termini pe locul 5 la general la prima ta participare la unul dintre cele mai grele maratoane din lume, mai ales când „it’s not your thing”, este ceva.

Foto: Dan Mazilu