ABSA Cape Epic 2013 – The making of. Partea întâi

Ar trebui să nu existe „serious biker” care să nu fi auzit de Absa Cape Epic. În fond oamenii pompează la greu în marketing când vine vremea următoarei ediţii, destul de greu să îi ratezi. Dar nu ăsta este motivul principal pentru care ar trebui să ştii de ei. Apoi nu sunt putini cei care compara maratonul Africii de Sud cu Turul Franţei al mtb-ului. Organizatorii nu o fac, aşa cum mi-a spus şi Kevin Vermaak, fondatorul cursei, însă alţii care au fost impresionaţi de cursă nu ezită să îi felicite la modul acesta. Dar să intrăm în poveste şi să vedem cum a fost. Articolul de faţă a ieşit cam lung aşa că am decis să îl împart în două. Aici puteţi citi partea a doua.

În martie 2013 am fost la Absa Cape Epic 2013, în Africa de Sud. Sună incredibil şi chiar este. Nu am participat în calitate de concurent ci doar ca fotograf şi jurnalist. Chiar şi aşa însă, în cariera mea modestă de jurnalism fără îndoială acesta este highlight-ul, moment culminant care cu greu va putea fi depăşit în viitor.

Nu vreau să par lipsit de modestie însă cursa în sine nu m-a impresionat. Sunt la curent cu maratonul încă din 2008 când am publicat primul articol despre eveniment în revista MBike. Din comunicatele lor de presă afli tot ce trebuie să ştii despre cursă, însă strict doar despre cursă. Ce se află în spatele ei doar la faţa locului vei afla, iar asta este cu adevărat impresionant, culisele.

Primul articol despre Absa Cape Epic publicat în România. Foto: Dan Mazilu

Însă nu poţi ajunge în Africa de Sud să participi la cursă doar pentru că vrei. Trebuie să te vrea şi ei. Aşa că după câteva schimburi de emailuri şi analizări de statistici ale DirtBike.ro Grandstand Management, organizatorul cursei, a decis că suntem vrednici să îi reprezentăm pentru comunitatea din România. Iar lucrul ăsta nu este neînsemnat întrucât cheltuielile cu fiecare jurnalist care stă gratis pe capul lor nu sunt mici.

În afară de participanţii de bază care îngroaşă rândurile maratonului, cei care plătesc taxa astronomică de 3.800 euro / echipă, Grandstand Management invită un număr de jurnalişti care pot fi non-riding, cum am fost eu, sau riding. Cei riding trebuie să participe fizic la maraton şi să relateze apoi cât mai des dacă îi mai ţine nervul. Grupul media a fost invitat în Africa de Sud cu câteva zile înainte de startul cursei, timp în care au fost organizate diferite activităţi pentru presă. Deosebită a fost excursia într-o comunitate de-a lor, un sătuc de la marginea Cape Town-ului, capitala Africii de Sud, o zonă săracă şi locuită doar de sud-africani negri, un loc pe care îl numesc „township”.

Venind din România nici asta nu m-a impresionat prea tare însă aici vedeai adevărata faţă a Africii de Sud. Cape Town şi celelalte mari oraşe ale ţării nu sunt Africa de Sud. Toate sunt oraşe europene care trag de restul ţării într-o direcţie artificială. Africa de Sud este săracă şi neliniştită cu probleme mari bine ascunse. Nouă ni le-au arătat, iar în turul respectiv ghidul ne-a povestit cu degajare despre istoria zbuciumată a ţării, despre apartheid şi segregare. A fost impresionat şi emoţionant pentru totuşi la noi nu vezi aşa ceva. Ce se întâmplă cu ţiganii din România nu este nici pe departe ce a fost şi încă se întâmplă la ei.

Împreună cu băieţii de la echipele poloneze întrebându-ne ce căutăm aici.

Semne ale acestei „troubled country” se vedeau cam peste tot. Orice casă mai arătoasă era protejată cu gard înalt deasupra având sârma ghimpată sau electrificată. Ni s-a spus că sârma ghimpată este ilegală în schimb gard electric ai voie să foloseşti. Ok… Era apoi faleza din Cape Town, zona în care am fost cazaţi şi unul din locurile preferate de turişti. Peste tot vedeai poliţişti care urmăreau tot ce se întâmplă. Stăteau la umbră şi se uitau la tine din spatele ochelarilor de soare.

Waterfront – Faleza din Cape Town. Foto: Dan Mazilu

Însă când am plecat din Cape Town spre locul de start al maratonului am văzut ce era de văzut. Se pare că toate ieşirile din oraş sunt străjuite de kilometri întregi de cocioabe ale celor mai săraci locuitori ai ţării. Iar casele nu sunt ca cele din chirpici dărăpănate de la noi ci sunt construite din foi subţiri de tablă ondulată tăiate din loc în loc pe post de fereastră, fără sticlă evident. Trist, şi din cest motiv Absa Cape Epic are şi o componentă socială prin faptul că majoritatea celor care lucrează acolo sunt negri din Africa de Sud. Restul ţării este decentă şi modestă. Ca la noi la sat.

Ieşirea din Cape Town şi imaginea ghetourilor. Foto: Dan Mazilu

Să ne descreţim acum fruntea şi să revenim la biciclete. Cu o zi înainte de plecarea în aventură a avut loc conferinţa de presă unde au fost prezentaţi favoriţii de la fiecare categorie cât şi o parte din cele mai interesante premii cum ar fi ceasurile unicat Tag Heuer, unul din partenerii cursei, ceasuri în valoare totală de 30.000 euro care urmau a fi oferite locului întâi la general la fiecare categorie de concurs.

Ceilalţi sponsori ai maratonului sunt alţi giganţi ai lumii financiare: Absa este una din cele mai mari bănci ale Africii de Sud, Exxaro una din cele mai mari companii miniere din Africa de Sud, iar Telkom este cea mai mare companie de comunicaţii din Africa de Sud. La aceştia se adaugă alte companii „mai mici” care au contractat diferite servicii ale maratonului. Bontrager Trek a fost una din companiile care s-a ocupat de întreţinerea bicicletelor iar Woolworths de toate punctele de alimentare. Woolworths este un fel de Cora sau Carrefour.

La conferinţa de presă au venit majoritatea riderilor cunoscuţi la nivel mondial ca Jaroslav Kulhavy, Manuel Fumic, Karl Platt, Christoph Sauser, Thomas Dietch, Jose Hermida, Marco Fontana, Yolande Speedy, Erik şi Ariane Kleinhans, Nico Pfitzenmaier sau Bart Brentjens. A venit şi Tom Ritchey pe care nu-l mai văzusem în carne şi oase, iar dacă nu-l cunoşteai nu ai fi spus că persoana respectivă este una din legendele mtb-ului. Înalt şi slab, îmbrăcat cu un tricou larg şi decolorat şi cu pantaloni scurţi, trecea neobservat fără nici o problemă şi, evident, asta îşi dorea.

Conferinţa de presă din ziua premergătoare maratonului. De la stânga la dreapta: Jaroslav Kulhavy, Nino Schurter, Florian Vogel, Manuel Fumic, Marco Fontana. Foto: Dan Mazilu

Şi iată-ne în dimineaţa zilei de 17 martie îmbarcaţi în microbuze şi cu destinaţia Meerendal pentru a începe marea aventură africană. Etapa întâi a maratonului a fost doar un prolog lung de 23 km şi 700m diferenţă de nivel. Rolul acestei etape a fost departajarea participanţilor şi stabilirea ordinii de concurs pentru etapa întâi de a doua zi. Prologul s-a ţinut pe terenul domeniului viticol Meerendal, via şi vinul fiind pentru Africa de Sud aşa cum este nisipul de pe plajele din România, abundent. Aşa că domeniile din ţara asta sunt întotdeauna foarte bine dezvoltate şi organizate. Africa de Sud este unul din cei mai mari producători de vin la nivel mondial. Cursa a fost interesantă, traseul variat şi relativ tehnic incluzând şi o traversare prin conacul domeniului. Riderii intrau pe o parte şi ieşeau pe cealaltă parte unde trebuiau să coboare nişte trepte. A fost o ocazie pentru toată lumea, concurenţi, presa şi organizatori, să se instaleze şi să se obişnuiască cu rutina zilnică ce avea să urmeze.

Ieşirea din conacul Meerendal. La interior aşternuseră totuşi un covor iar câţiva fotografi trăgeau chiar acolo. Foto: Dan Mazilu

După finiş ne-au încărcat în autocare şi am plecat în aceeaşi zi spre locul de start al primei etape, Citrusdal. Pe drum am avut ocazia să vad ţara. Lumea era destul de încântată însă peisajele nu pot spune că erau africane veritabile. Şi, aşa cum mi s-a spus mai târziu, adevărata Africă este undeva mult mai spre nordul ţării. Ca de obicei eram tot timpul presat de timp aşa că 3-4 ore cât a durat drumul am sortat fotografiile pentru a le publica pe site odată ajunşi la centrul de presă a etapei întâi.

Împreună cu Heinrich la finalul etapei întâi

Ajunşi în Citrusdal (Dealul cu citrice), am fost întâmpinat de ce avea să mă impresioneze cu adevărat la Absa Cape Epic. Enormitatea evenimentului, logistica şi oamenii care făceau ca totul să se mişte uns. Sute de corturi de 1 persoană, corturi imense unde se mânca şi se făcea premierea de seară şi prezentarea traseului de a doua zi, umbrare pentru chill după cursă, terase, toalete, duşuri, centre mobile de încărcare a aparatelor electronice şi zeci de camioane frigorifice de transport. Ei da, am ajuns în sfârşit în mijlocul acţiunii.

O mică secţiune din Race village, zona startului. Foto: Dan Mazilu

Organizarea era brici şi nici măcar eu care aveam acces în culise până la un anumit nivel nu am observat că vreodată ceva a dat chix. Fiecare participant avea cortul lui de o persoană + bagaj. Bagajul nu era geanta de acasă ci una dată de organizator inclusă în pachetul de concurs. O geantă mare de la Craft inscripţionată cu numărul său de concurs şi pe care organizatorii i-o transportau de la o etapă la alta. Cu alte cuvinte dimineaţa riderul îşi ducea bagajul la tir şi de acolo pleca fără griji pe bicicletă spre start. La întoarcere găsea corturile instalate, îşi “tăguia” cortul după care începea programul de seară.



Un alt serviciu care mi-a plăcut era cel de spălare a hainelor şi a bicicletei. Una din caracteristicile maratonului din Africa de Sud este praful. Atât de mult praf este la cursă încât pentru mulţi este suficient motiv pentru care să nu participe, nu pentru că maratonul ar fi lung şi greu. În pachetul de înregistrare fiecare ciclist primea şi o sacoşă din plasă, inscripţionată şi asta cu numărul de concurs, în care participantul punea hainele murdare. Le ducea la organizator iar acesta le băga cu tot cu plasă la spălat. În felul ăsta nu se pierdea nimic din lucrurile tale.

Acestea erau doar câteva din duşurile participanţilor. Autonome şi complet eco. În scrisoarea de invitaţie organizatorul mi-a spus să îmi aduc şampon ecologic. Ce-i aia?! Am găsit din fericire în Decathlon. Foto: Dan Mazilu

Praful lucra la greu şi asupra echipamentului electronic. Fotografii mai erau cum erau pentru că ei rareori făceau poze din mers, din mijlocul grupului de ciclişti unde era praf de-l tăiai cu cuţitul. Astfel aparatul foto era relativ protejat deşi la finalul zilei evident era plin de praf. Însă cei cu camerele video erau adevăraţii. Am văzut la un moment dat un cameraman coborând dintr-un ATV iar pe camera video abia se mai zărea negrul carcasei. Era complet acoperită de praful roşiatic. Cum însă organizatorii s-au gândit la toate, de două ori în timpul celor 8 zile de concurs au pus la dispoziţie gratuit un serviciu de curăţare a aparatelor foto şi video şi a obiectivelor. Un nene de la o firmă foto stătea frumos la o masă şi curăţa de zor aparate foto. Pe unele le desfăcea atât de mult încât la unele ajunsese la placa de bază. Deci nu cu aparate foto noi la Cape Epic că pierzi garanţia! Pe seară îţi puteai recupera aparatul foto proaspăt îmbăiat şi gata să şi-o ia în freză din nou a doua zi.

Serviciul de curăţare a aparatelor foto şi video. Excelent! Foto: Dan Mazilu

La final de etapă bicicleta era dusă la spălat imediat după finiş. Cum treceai linia de sosire bicicleta era luată şi dusă în bike parc. Acolo era spălată cu jetul sub presiune însă de la distanţă, unsă şi apoi parcată în rastel. Aveai acces la bicicletă oricând până pe la ora 10 seara. O puteai scoate din bike park doar dacă numărul de pe brăţara ta era acelaşi cu cel de pe bike.

Bicicletele erau spălate şi unse imediat ce ajungeai la Finiş. Foto: Dan Mazilu

Corturile presei erau instalate în general mai departe de freamătul cursei ceea ce nu era neapărat bine pentru că luai pulsul evenimentului filtrat de distanţă. Cert era însă că în fiecare zi parcă le instalau din ce în ce mai departe de centrul de presă şi „sala de mese”. Uneori făceai şi 15 minute pe jos, iar dimineaţa trebuia să te grăbeşti, mai ales când caravana urma să se mute în alt oraş.

Da, cortul meu, rider number 27 :) . Foto: Dan Mazilu

Trezirea se dădea în fiecare dimineaţă la ora 5 ceasul deşteptător oficial fiind un cimpoier care se plimba printre corturile roşii ale concurenţilor şi sufla în pungă cât îl ţineau plămânii. După care fiecare îşi începea rutina de dimineaţă.

Marea de corturi roşii, cele ale concurenţilor. Foto: Dan Mazilu

Unii suportau mai bine ca alţii stresul şi se împăcau cu mâncarea oferită de organizatori, alţii, datorita mirosului, nici nu puteau intra în cortul unde se servea masa. Un astfel de exemplu este Viviane Spielmann din Elveţia, membră în echipă mixtă alături de Reto Fehr, redactor la 24Minuten Elveţia, pe care i-am cunoscut la maraton şi care mi-au împărtăşit din experienţa lor. În timp ce Reto nu era nici pe departe un atlet, el însă antrenându-se în prealabil mai mult de jumătate de an şi reuşind să termine Cape Epic-ul, Viviane se vedea de la o poştă că este „super-fit”. Ea însa nu putea mânca aproape nimic din oferta organizatorilor devenind astfel din ce în ce mai slăbită pe măsură ce treceau etapele şi zilele. În cele din urmă a fost nevoită să abandoneze iar Reto a terminat maratonul singur. A făcut-o în timpul legal acordat de organizatori acesta fiind aproape dublu faţă de timpul campionilor care au câştigat anul acesta Christoph Sauser şi Jaroslav Kulhavy.

Reto Fehr (stânga) şi Viviane Spielmann (dreapta) de la echipa Stiftung Wädlitest, Elveţia. Foto: Dan Mazilu

O altă echipă cu care am intrat în contact au fost francezii de la American Classic KMC Look cu Pierre-Yves Facomprez şi Jean-Francois Bossler, aparent o echipă normală însă în etapa 5 băieţii se clasau pe locul 37 la general imediat după echipele UCI. Au mai participat la Cape Epic de 4 respectiv 2 ori, iar amândoi erau extrem de relaxaţi. Nu-i deranja niciodată nimic şi erau tot timpul veseli. Luau fiecare zi aşa cum era iar la final erau cei mai fericiţi pentru că nu i-a surprins nimic pe traseu. Îmi spuneau că ei au deja ceva experienţă şi că dacă ar fi avut susţinerea unei echipe profesionale diferenţa la rezultat ar fi de maxim o oră în minus pentru ei.

Am aflat că de fapt Pierre-Yves este chiar designerul şef de la Look şi că el a gândit look-ul special al mtb-urilor lor. Pierre-Yves spunea că „toate bicicletele brand name de top sunt bune în ziua de azi şi pentru ca tu să-ţi poţi vinde produsul trebuie măcar să arate diferit”. La maraton bicicletele lor au fost, evident, interesantele Look full suspension pe care spuneau că le-au customizat în aşa fel încât să fie mai degrabă solide decât uşoare. Astfel bicicletele full carbon cântăreau 10,4 kg fiind dotate cu anvelope Schwalbe Rocket Ron SnakeSkin tubeless de 2.35. Nu au avut nicio pană în timpul concursului însă aproape în fiecare zi găseau 3-5 ghimpi înfipţi.

Bicicletele Look. Foto: Dan Mazilu

Programul lor era similar cu al celorlalţi în sensul că se trezeau la 5, iar după un duş rapid îşi pregăteau propriul mic dejun. La final se îmbărbătau cu un Espresso dublu. Pe traseu foloseau mâncare de la organizatori. Cât priveşte băutura primele două bidoane erau standard, cu energizantele organizatorilor, după care la următorul check point îi aşteptau bidoanele lor care conţineau băuturi cu gusturi diferite. Acesta era un serviciu plătit oferit de Cape-Epic, dacă vroiai să-ţi transporte ceva la check point. Francezii aveau nişte băuturi energizante cu gust de roşii de care nu auzisem. În plus ei mâncau şi batoane cu proteine sau prăjiturele cu alt gust decât eternul super dulce al energizantelor. Marele avantaj este că variezi cu ceva sărat sau dulce, dar mai puţin dulce.

Ceva diferit, şi pe care nu i-am mai văzut la concursurile noastre la punctele de alimentare, erau nişte cartofi noi mici, cam cât ouăle de prepeliţă, cu coajă foarte subţire, uşor fierţi, moi şi cu sare peste. Erau extrem de buni la gust, se mâncau cu tot cu coajă, erau consistenţi dar nu greţoşi şi te ţineau multă vreme. Concurenţii veneau în viteză, îşi înfigeau mâna în lada cu cartofi şi îşi încărcau buzunarele de la spate. Poate ar trebui încercat şi la noi.

Băutura energizantă cu aromă de roşii şi prăjiturile francezilor. Foto: Dan Mazilu

Cât despre durerile de fund, da, până şi cei cu experienţă şi „semi profi” aveau. Reuşeau să o atenueze însă folosind două creme speciale, una de zi, care proteja zona şi una de noapte, care refăcea zona. Fără aşa ceva eşti „mort” la Cape Epic. Toţi cei cu care am vorbit spuneau că nici să nu te gândeşti să participi la maraton fără să foloseşti astfel de creme. Pentru a rezista 8 zile de concurs ei mâncau de 3 ori pe zi cam la 2 ore după ce terminau etapa, făceau stretching şi masaj cu electrozi zilnic, duş rece să mai scadă pulsul şi 30 minute cu picioarele în sus. Se culcau pe la 8 sau 9:30.

Cremele salvatoare pentru zi şi noapte. Fără ele rămâneai fără fund... Foto: Dan Mazilu

Fotografii din etape:

Prolog, Etapa 1, Etapa 2, Etapa 3, Etapa 4, Etapa 5, Etapa 6, Etapa 7.