TransAlpin Bike Marathon - race report

După cum a fost anunțat pe site, săptămâna trecută a avut loc la Rânca a treia ediție a maratonului TransalpinBike, devenit faimos ca fiind maratonul ce se desfășoară la cea mai mare altitudine din țară. După doi ani de inactivitate (competițională), m-am regăsit și eu la linia de start, motivat în mare măsură de distanța mică a stațiunii față de casă.



Din informațiile organizatorilor, au fost prezenți aproximativ 200 de bicicliști, ce s-au întrecut pe cele 3 trasee (maraton, classic și family). Startul concursului s-a dat la ora 11:00 (destul de târziu, în opinia mea), pe o vreme răcoroasă, în urma ploii din noaptea precedentă. M-am așezat liniștit undeva mai în spate și am pornit motivat și cu o doză de optimism pe urcarea paralelă cu pârtia de schi. După două urcări scurte de-a lungul cărora cicliștii s-au împrăștiat destul de mult, a început coborârea înspre Peștera Muierii. Coborâre lungă, de aproximativ 15 km, despre care o bună parte din concurenți s-a plâns cum că ar fi prea grea. Subliniez cu această ocazie, cum au mai făcut-o și alții înaintea mea, că o cursă de mountain-bike se vrea a fi tehnică prin definiție și organizatorii nu poartă niciun fel de vină pentru pregătirea slabă a concurenților, nivelul dificultății de la noi fiind oricum mult sub ce este afară (atât cât văd eu prin poze și filme). Așadar, o coborâre pe forestiere finalizată cu o potecă mai abruptă, nimic ieșit din comun, putând fi parcursă integral pe bicicletă. Atenția și concentrarea trebuie să fie la ordinea zilei aici, iar jos totul va fi în regulă.



Profilul traseului pe care am participat (classic) este destul de simplu, în formă de V: coborâre din stațiune până în vale, puțin plat pe vale, iar apoi urcarea înapoi. Astfel, dacă pe coborâre am stat alături de alți 2-3 rideri, pe urcare m-am trezit singur, pe un drum ce era mai abrupt cu fiecare kilometru. Am trecut de punctul de control (singurul, din păcate, la traseul scurt), mi-am învins cu succes durerile inevitabile la un concurs de anduranță (mai întâi de inimă, apoi de splină și în final de bazin) și m-am ambiționat să fac cea mai mare parte din urcare pe placa de mijloc. După trecerea râului (treaba cu râul se pare că a devenit ceva clasic la concursurile de la noi, la majoritatea treci câte un râu, după care are loc o schimbare bruscă în profilul traseului) a început partea pe care prietenii mi-o descriseseră ca fiind de push-bike. M-am străduit să parcurg cât mai mult din ea pe bicicletă, chiar dacă nu am putut face asta integral. Înainte să ies din pădure în golul alpin am întâlnit un arbitru ce m-a informat că sunt primul, fapt ce m-a făcut să uit de oboseală și să trag mai tare pe ultimii kilometri. Per total, un traseu simplu, plăcut, bine marcat, fără însă să exceleze în vreo direcție.



Despre organizare s-a vorbit mult în alte locuri, atât de bine, cât mai ales de rău, iar una din acuzații mi se pare și mie fondată și o reiau, ca opinie pentru îmbunătățirea ediției viitoare: taxă mare de înscriere în raport cu ce s-a oferit (fără cipuri, fără tricou, fără mâncare după concurs, facilități cu care celelalte concursuri, cu aceeași taxă, ne-au obișnuit). Înțeleg că situația financiară este precară în aceste momente, însă îți dă de gândit faptul că la unele concursuri se poate, pe când la altele nu.



Închei cu o experiență personală pe care m-am tot gândit zilele astea cum să o expun pentru a nu transforma totul într-un articol de can-can. Imediat după finish, am primit numeroase acuzații de la antrenori/concurenți cum că aș fi trișat, reproșându-mi ba că aș fi mers cu mașina până la Peștera Muierii, ba chiar că nu aș fi luat startul deloc. Nu se cuvine să public numele și cluburile acelor concurenți, însă m-a dezamăgit peste măsură insistența cu care ei își susțineau opinia, transformată la un moment-dat în agresivitate (verbală). Argumentele pe care le-au adus au fost cât se poate de hilare ("nu ai cum să câștigi cu părul ăla pe picioare", "eu sunt ciclist profesionist și nu ai cum să mă bați") și denotă o mentalitate care arată într-o bună măsură de ce nu ne afirmăm și pe plan internațional. Lucrurile s-au calmat într-un final, cu intervenția altor concurenți care au confirmat că am fost pe traseu, cu bicicleta și nu cu mașina (îi mulțumesc pe această cale lui Dorin Dârnescu).

În rest, numai de bine, o să fac tot posibilul să ajung și la anul, și să ne vedem cât mai mulți la Geiger.

Mai multe poze găsiți pe paginile de facebook:

Cătălin Negrilă

Dragoș Constantin

Petruț Floroiu

Len Corciovei

Andrei Tanasoff