Prima vară din primăvară

"Always different, always the same", erau vorbele cu care John Peel își descria formația preferată, The Fall. Chiar dacă John Peel nu e John Tomac, și în locul celor de la The Fall cântă (exact la ora la care era programată) the spring, consider că vorbele răposatului DJ pot avea o mare rezonanță și în lumea mountain-biking-ului. Pentru că, dacă cineva mă pune să-i fac o listă cu lucrurile pe care le iubesc la acest sport, diversitatea se va afla cu siguranță în capul listei. Diversitatea pe care același loc, cum este de exemplu acest deal de doar 500 de metri, o prezintă de fiecare dată când ajung pe el. Nicio potecă nu e de două ori la fel.

Și ce anotimp, dacă nu primăvara, amplifică mai tare diversitatea a tot ce se află în jur? Cu acest gând în minte, am renunțat la somnul prelungit de duminică dimineață și ne-am urcat pe biciclete ca să coborâm pe dealuri.

Ne-am grăbit să ieșim din oraș, spre nord, unde dealurile-s mai frumoase. Chiar dacă eram destul de amorțit după cele trei luni de iarnă, picioarele nu erau de acord cu restul corpului, și m-au îndemnat să forțez... cel puțin până scăpăm de asfalt. Nu îmi place asfaltul, dar momentan sunt obligat să petrec mai mult timp pe el. Pare o zi perfectă, Soarele-i puternic, totul e uscat și vântul nu adie deloc. Ajungem în locul pe care cei din zonă îl știu sub numele de Matorăț, e ceva de urcat până aici. Apar primele bălți și drumurile ce se desprind într-o parte și-n alta arată tot mai urât. Începe să bată și vântul, bineînțeles. Vânt rece! Ne oprim în vârful dealului și ne bucurăm de borcanul de Finetti și de priveliștea incredibilă din față. De pe Matorăț se vede perfect o bună parte din Meridionali, începând cu Munții Cernei și terminând cu Parângul. Ne grăbim însă să plecăm, pentru că în vârful dealului vântul bate mai tare decât oriunde. Începem să coborâm, pe partea nordică a dealului. Versanții nordici se numesc în Mehedinți dosuri, și știu de la orele de geografie că sunt răcoroase și umbrite. Implicit, odată ieșiți de pe asfalt, ne împotmolim în zăpadă. Facem repede câteva poze, pentru că cei de-acasă sigur nu or să ne creadă, acolo totul e uscat. Pe măsură ce coborâm, zăpada e tot mai puțină și își face apariția nămolul. Nu pentru mult timp însă, pentru că imediat ieșim de pe drum și intrăm pe una din potecile mele preferate. Acum sunt stânci peste tot în jur, și pe deasupra mai sunt și uscate. Vântul și frigul par deja amintiri îndepărtate, stâncile radiază căldură. În scurt timp rămânem în tricou și situația devine demnă de poeziile lui Topârceanu: "și pornești departe-n sus, după iarna ce s-a dus". Singura diferență e că noi mergem în jos, și mergem cât de repede putem, de parcă am fugi de iarna lăsată sus pe deal și ne-am afunda tot mai tare în primăvară. Poteca să termină însă în curând, și chiar dacă ne-ar fi plăcut să mai urcăm o dată (mai mult să mai coborâm o dată, de fapt), pentru moment e de-ajuns, ziua încă-i scurtă. Ne așteaptă un drum lung până acasă. Pe asfalt. dar ce mai contează... vom avea timp destul să ne imaginăm cum va fi poteca data viitoare: always different, always the same.