Nici n-am stat să mă gândesc. Cum ajung acolo, dacă am cu cine să merg, cine face totul sau care-i treaba de fapt. M-am înscris direct şi am început să cuget dup-aia. Se pare că "noi muncim, nu gândim" s-a lipit un pic şi de mine. Am acţionat fix ca bivolul: cu capul înainte şi fără prea multă planificare.
Ce-i drept, însă, nu eram chiar neinformat în ceea e priveşte zona şi oamenii. Ştiu de evenimentele Bike Attack Reşiţa şi de bunul lor renume de ceva vreme, iar dacă mă gândesc la împrejurimile Reşiţei, e imposibil să nu-mi vină în minte unul dintre oamenii internetului biciclistic vremelnic de pe la noi, fostul trialist Raul.Omul e încă activ şi pe aici, dar mai răruţ, şi în mod cert anturajul său are alte idei despre mountain biking şi cum ar trebui să se manifeste el decât noi restul. Cuvinte cheie: obstacole serioase, ironie fină, dintr-o bucată, fără foame de promovare şi testicule. Mari. De fapt, acum un an şi ceva, omul nostru Mircea Fănăţan povestea despre o excursie de serviciu la Reşiţa în care i-a întâlnit pe hardcoriştii locului, cum i-au arătat ei spot-urile lor de dat şi cum a rămas cu gura căscată. Încă o chestie: băieţii o ard cvasi-incognito, nu se trag în poze ca să se laude cu ele pe Facebook şi îi doare-n paişpe de ce spun alţii. Deci cumva un anume fundament de mister de calitate de-al locului era deja clădit în capu-mi.
Am mai aflat alte detalii interesante despre ce se întâmplă la Reşiţa de la bunul prieten sighişorean Sergiu, care e pe felie cu brigada Bike Attack. Necredincios din fire, mă declaram puţin sceptic în legătură cu concursul, dar Sergiu m-a liniştit aducându-mi aminte că toate maratoanele organizate de băieţi aveau o reputaţie excelentă şi că, ştiind din interior grupul de organizare, are mare încredere în ei. Fiindcă ne-am dat destul de mult împreună cu Sergiu în zilele de antrenament şi de concurs, aveau să mi se toarne şi alte lucruri foarte faine despre Bike Attack, despre cum se gospodăresc ei şi despre voluntariatul lor cu mare mare suflet pentru sport, mişcare şi dezvoltarea armonioasă în general. Din informaţiile pe care le-am adunat pe sărite de la Sergiu am aflat că Asociaţia Sportivă Bike Attack care există deja din 2003 nu se limitează deloc doar la mountainbiking, ba dimpotrivă, e multilateral dezvoltată, cum le-ar plăcea să spună foştilor tovarăşi. Oamenii merg pe Nera la kayaking, susţin concursuri de orientare sportivă, se caţără şi organizează diverse deplasări, dar totuşi bicicleta rămâne elementul care i-a coagulat iniţial. Rămân în memoria participanţilor şi excursiile biciclistice în Muntenegru sau în Austria, pe trasee de Transalp, cu importanta precizare că oamenii sunt deschişi către exterior şi nu refuză pe nimeni, chiar dacă nu-l cunosc personal pe amatorul de călătorii. Aşa se leagă prieteniile, până la urmă, nu? Partea remarcabilă urmează însă: asociaţia are în derulare diverse parteneriate cu autorităţile locale cu rezultate care-ţi pun cel puţin un zâmbet pe faţă. Am văzut în rândul voluntarilor tricouri cu "Mansarda" şi Sergiu mi-a explicat că oamenii au primit în administrare un spaţiu unde au organizat un service de biciclete, dat fiind faptul că nu exista unul pe o arie de mulţi kilometri, şi apoi şi un panou de căţărare pentru copii, care să le garanteze acestora activităţi extrascolastice de bun augur în altfel destul de sumbra Reşiţă. Sculele Park Tool din cadrul service-ului ar fi fost primite de la Mircea Florescu de la Bikexpert, şi el reşiţean de loc (şi care a şi participat la concurs, a propos), iar activitatea merge pare-se în continuare. Bike Attack mai are, posibil tot printr-un parteneriat local, o casă la Anina, care momentan este dată în folosinţă pro bono unor speologi care explorează zona, iar în urmă cu nu multă vreme au reconstruit în stil tradiţional o stână de piatră prin munţii vecini care pe timp de iarnă funcţionează şi ca adăpost pentru turişti, la nevoie. Cred că e un moment potrvit să ne ridicăm pălăriile pentru Bike Attack, iar data viitoare când ne vine în gând să ne plângem de ceva să ne amintim de paragraful ăsta.
Vă spuneam ceva mai sus că eram sceptic cu privire la organizarea acestui concurs, dar asta nu are nici o legătură nici cu oamenii, nici cu locul, de care nu mă îndoiam de fel. Enduro e cel mai tânăr membru al familiei mountainbiking-ului şi creşte într-un an câţi alţii în şapte, mândru, frumos şi bine hrănit. Şi nu mai pomenim de cât de răsfăţat este de mătuşa Industrie, care se laudă cu el de câte ori are ocazia. Sincer, în ziua de azi orice producător, fie că e de biciclete, piese, haine sau de orice altceva, are câte ceva branduit pompos cu "enduro", deşi asta nu înseamnă musai şi cine ştie ce dezvoltare, fiindcă pur şi simplu nu are cum, având în vedere cât de tânără şi exuberantă, dar şi necristalizată, e disciplina asta. Pe de altă parte, o grămadă de oameni vorbesc despre Enduro în totală necunoştinţă de cauză. Deci, la fel cum nu orice dat la vale cu bicicleta e "downhill", nici orice plimbare prin pădure pe trasee cu urcări şi coborâri e "enduro". Ce e, deci, Enduro? E o disciplină de concurs cu probe speciale cronometrate care sunt preponderent la vale, cu etape de legătură în care trebuie respectaţi timpi şi dar şi reguli ferme şi care e administrată la nivel internaţional de oameni extrem de capabili care s-au şcolit ani de zile în muncă practică la cel mai înalt nivel. Cât de capabili? Păi atât de capabili încât în urmă cu nici un an au făcut ditamai UCI-ul să-şi ude pantalonii şi să dea reguli ridicole pentru sportivii legitimaţi, reguli care vizau clar un circuit de Enduro care nici măcar nu începuse! Având în vedere însă cât de pe val e toată mişcare de Enduro la nivel global, UCI-ul a dat rapid înapoi şi a bifat prima înfrângere în competiţia cu noua organizaţie, Enduro World Series, care adună din ce în ce mai mulţi simpatizanţi. Dacă vă întreabă cineva ce e aia Enduro şi vreţi să-i explicaţi pe scurt, spuneţi-i că e cam ca şi raliul auto, dar cu biciclete; simplu! Şi aici mă întorc la scepticismul meu care se leagă de organizare. M-am întrebat cum oare se va face cronometrarea, ştiind şi faptul că alt organizator cu o bună experienţă în spate lucrează intens încă de pe la începutul verii la un sistem de cronometrare special pentru Enduro, care încă nu e gata, şi că nu e deloc simplu să cumulezi timpi individuali de la atâţia competitori.
Aici a intervenit însă experienţa Bike Attack şi creativitatea lor. Se pare că oamenii oricum se cam săturaseră de organizat maratoane, de care e plină ţara şi aşa, iar din activitatea lor de susţinere a concursurilor de orientare le-a venit ideea să folosească sistemul de cronometrare de acolo pentru un eveniment de Enduro pentru biciclete. Ce înseamnă asta? Simplu! Riderilor le sunt alocate pachete de start cu cipuri care se poartă cu un elastic special şi care nu incomodează prea tare pe un deget. La început de probă, cipul este introdus într-un cititor special montat pe un suport, iar la final de probă este citit din nou de un dispozitiv identic, pentru a încheia măsurarea timpului. Treaba se repetă pentru fiecare probă, iar cipul individual este predat la sosire pentru cumularea tuturor timpilor şi stabilirea rezultatelor. Deloc surprinzător, treaba a mers şnur şi nimeni nu a avut nici o problemă cu cronometrarea. Bine aşa!
Oameni din toată ţara au vibrat la unison la ideea de Enduro şi au venit la fel de electrizaţi ca şi mine la Reşiţa, care cum au putut. Oradea, Baia Mare, Bucureşti, Braşov, Sighişoara, Haţeg, Timişoara, chiar şi musafiri din Franţa şi alte localităţi despre care sigur am uitat. Ce ştim noi însă despre Reşiţa, copii? Sincer, în afară de câţiva oameni de bine de-ai locului, de tradiţia siderurgică, de muzeul de locomotive cu aburi, de împrejurimile pe care le bănuiam frumoase şi poate de echipa de VTM din jurul lui Lucien Hora, cu binecunoscutele Golf-uri 1 de mai demult şi cu monopostul actual, mie Reşiţa nu îmi spunea mare lucru. Ignoranţă? Poate. Speranţă? Sigur.
Am ajuns în oraş pe-ntuneric, vinerea, şi nu am înţeles mare lucru din el. A doua zi, pe lumină, aveam să dăm piept cu amalgamul de clădiri vechi, grefe mai noi şi un schelet de mastodont industrial în inima oraşului, cu o coloană vertebrală simbolică în funicularul amorţit care transcende localitatea de la un capăt în celălalt. Un peisaj de o fascinaţie uşor sinistră, dar care nu-i răpeşte din farmec; cam ca atracţia pentru o epavă care pluteşte aproape de uscat. Reşiţa nu e o epavă, nota bene, dar în mod cert a văzut vremuri mai bune, locurile de muncă sunt o problemă, iar exodul populaţiei spre zone mai vii şi mai vioi nu e nici el un mare secret, ci un flagel cu care se confruntă şi alte oraşe care se aseamănă Reşiţei în istoria lor de dezvoltare industrială. Îmi vin în minte Petroşani, Lupeni şi, de ce nu, Călanul proaspăt exorcizat de propriul său demon ruginit. Nu ştiu cum se va întâmpla asta, dar ştiu că-mi doresc să văd o Reşiţă înflorind, aşa cum ştiu şi că o merită.
Relieful din jurul oraşului şi care a fost gazda de drept a concursului Metal e compus din culmi plăpânde care ascund însă zone mai abrupte decât le-ai bănui şi care garantează endorfinele la final de tură. Geografia de clasa a opta ne învăţă că şisturile cristaline sunt predominante pentru structura geologică a zonei, dar sunt de întâlnit şi elemente calcaroase şi rocă vulcanică, ambele prezente pe alocuri pe cele patru probe speciale sau pe etapele de conexiune.
Startul şi finish-ul au fost amenajate în acelaşi punct din centrul oraşului unde s-au făcut şi înscrierile şi de unde s-au preluat pachetele individuale. Organizatorii au avut inspiraţia de a grupa riderii câte cinci şi de a le da startul împreună. Asta a făcut prietenii să se vorbească între ei, pentru a se da împreună şi pentru ca toată experienţa acestui concurs să fie una cât mai plăcută. Importantă şi opţiunea de a putea schimba locurile în cadrul grupei, astfel încât cei mai rapizi să plece primii şi riderii să nu se încurce între ei. Trebuie amintit că fiecare participant a primit alături de numărul foarte fain de concurs şi de cipul de purtat pe post de verighetă (sic) şi o foaie personalizată care conţinea toţi timpii de start în fiecare probă specială. Specialele 1 şi 3 erau situate pe un versant, în vreme ce 2 şi 4 erau pe cel opus, asta însemnând că aproape de fiecare dată când terminai o specială puteai trece prin zona de start/finish pentru realimentare cu apă sau cu de-ale gurii, la nevoie.
Am petrecut sâmbăta însorită explorând cu viitorii colegi de echipă Octi, Sergiu, Emi şi Cătălin toate specialele şi toate probele de legătură, mai puţin a treia, folosidu-ne de o maşină pentru a ne conserva pe cât posibil energiile. Forfota printre rideri era destul de intensă şi fiecare căuta să adune suficientă experienţă pentru ziua ce urma, având grijă totodată să nu-şi irosească din puterile preţioase. Contingentul de maratonişti se amuza, zburda şi deborda de încredere de sine sau o dădea suspect de modest, de ridicai sprânceana bănuitor. Una peste alta, traseele se arătau faine şi promiteau o cursă palpitantă în ansamblul ei pentru toţi cei implicaţi.
Ziua de concurs, zi acoperită de nori întru binele nostru: ceva mai multă răcoare, mai puţine motive de transpiraţie. Am plecat la pas pe prima bucată de legătură cu nişte kilometri buni de şosea şi am urmat apoi creasta până spre releu. Nu ne-am hămesit la căţărări pentru a ne proteja suflul şi bine am făcut. Am ajuns înainte de vreme şi am avut suficient răgaz pentru a realimenta cu apă şi o gură de ciocolată sau de sandwich, ori poate arma secretă şi uşor de asimilat, ursuleţii de gumă. Prima specială conţinea şi cele mai multe urcări, vreo trei la număr, şi era aproape imposibil de parcurs în ritm susţinut, fiindcă te istovea groaznic. Am ales să împing ultima urcare, cea mai buclucaşă şi înşelătoare, pentru a avea gaz pentru zona de high speed de final, care curgea într-o ravenă. Ceva mai sus, tot înainte de urcarea finală, pe o potecă rapidă, ne întâmpina săritura "Ciudăţel", botezată involuntar de Sergiu, care a inspectat-o tacticos, astfel încât toţi să fim conştienţi de ce ne poate prilejui. Soluţia oricum era simplă: blană, to flat, fără prea multe gânduri. Totul în grafic, hai la următoarea!
Ascensiunea către speciala a doua ne purta pe dealul opus, printre case şi pe un drum străvechi pavat, care te face să te minunezi de istoria zonei. Drumul avansează destul de lin dar devine abrupt pe final, semn că poţi împinge din nou pentru a te menaja, de vrei. Ne-am întâlnit din nou cu grupa de cinci din faţa noastră, prietenii Mirciu, Adi, Bogdan, Pif şi Ghitzucă şi am fost ajunşi în start de urmăritorii favoriţi, Kiks, Mircea, Simon şi Larisa. Mergeam iarăşi în ritm bun şi nu aveam emoţii. Prima bucată, imediat după start, urcă pe curbă de nivel şi e iarăşi ceva pentru experţii în anduranţă, dar apoi se deschide într-o coborâre de mare viteză unde pinionul cel mai mic ţi-e cel mai drag prieten, până când afli că nu te mai poate ajuta, de la un punct încolo şi cauţi avantajul poziţiei aerodinamice. Am fuşerit o linie chiar pe finalul secţiunii de viteză şi am luat în plin un muşuroi care s-a dovedit a fi un bolovan. M-am minunat de capacităţile HeadShok-ului meu de 80 mm şi m-am bucurat că nu făcusem pană pe faţă. Am trecut de zona de piatră calcaroasă ce urma şi care era comună cu speciala 4 şi am ajuns în finish cu un fâsâit strident: pană pe faţă, bucurie în zadar. Urma cea mai lungă urcare pe care nu apucasem să o dăm sâmbătă şi nu era timp de pierdut. Bunul Emi a pus primul mâna pe roata mea şi toată lumea s-a activat la schimbat camera şi dat la pompă mai ceva ca la standuri la Formula 1. În mai puţin de 5 minute eram apt de pedalat. Merci frumos, băieţi!
8 kilometri şi ceva avea proba de legătură spre speciala 3, preponderent urcare. Am început pe şosea, pe lângă carieră şi concasoarele amuţite, am alimentat cu apă de izvor şi am apucat-o la dreapta, pe pavajul din pădure. Când acesta s-a terminat, drumul a devenit noroios şi a rămas aşa până spre finalul lui. Sergiu s-a menajat de la stropiri mai ceva ca o domnişoară de onoare pe drum spre nunta celei mai bune prietene, argumentând că orice gram de noroi va conta. De la un punct încolo am început să împingem, fiindu-ne clar că vom ajunge iarăşi în timp util şi vom avea destul pentru un respiro meritat. Are we there yet? Bucata de legătură părea că nu se mai termină şi Sergiu, plecat ceva mai în faţă cu Cătă, a apucat-o anapoda ignorând cortul de start, pentru a se întoarce mai apoi mirat de sine. Regrupare cu echipa dinainte şi cea care ne prindea din urmă, apă, sandwich la comun, dulciuri şi gata de speciala 3, ultima cu urcări! Totul începe în sprint şi cu viteză câtă poţi să-i dai într-o coborâre lină, pe iarbă. Sindromul e acelaşi ca-n speciala anterioară: pinion mic şi gaz până dai în gol. Intrând în pădure era bine să uiţi de frâne pentru a păstra inerţia şi pentru a te lăsa purtat de viteza câştigată. Curbele ascuţite şi câteva serpentine rupeau ritmul, dar câta vreme erau luate flat-out ceasul nu se supăra. Şi apoi apărea prima urcare, pe curbă de nivel. "Ei, 'tu-i mama ei, ce-am uitat de asta şi nu am schimbat la timp!" Da, eroare şi apoi din nou la lucru pe cea mai lungă probă din concurs, tot cu împins pe urcarea comună cu speciala 1, dar în paşi rapizi să nu vină din spate Sergiu, net mai bine pregătit fizic! Cea mai mare surpriză am avut-o înainte de ravenă, cu acceleraţia la capăt: un bătrân care urca relaxat pe mijlocul potecii cu nepoţelul lui de maxim 5 ani şi care s-a tras în ultima clipă. Aveam să aflu ulterior că omul nu avea nici o greaţă şi că majoritatea riderilor dăduseră peste el şi unii aproape că dăduseră în el. Bilă neagră organizatorilor care l-au lăsat de izbelişte pe traseu, dar bine că n-am tras decât sperieturi, nu şi trânte!
"Proba 4, aveţi legătura!" Socoteala finală nu era una ieftină. Deja pe bucata lină de şosea, înainte de carieră şi de izvor, mă apucaseră cârceii şi nici nu mă miram. Eram la primul meu concurs de anduranţă, după naţionalele de XC, clasa juniori amatori, din 2000, nu cea mai relevantă cursă pentru mine. Atunci mi se făcuse foame în ultima tură, m-am dus să cer o bucată de pâine unor grataragii din Poiana Mică şi am ajuns să rămân cu ei la ospăţ. Revenim însă la anul 2013 şi la panica de a nu putea încheia un concurs pentru că picioarele refuzau să mai facă faţă. Am ironizat până acum gelurile energizante, dar am ascultat de Sergiu ca de preot când mi-a dat să bag în mine jumătatea de plic care-i rămăsese. Am stins cu apă, am mai suplimentat cu ursuleţi, am reluat hidratarea şi m-am repus pe picioare. Între timp, Octi îl resuscita pe Emi cam de aceeaşi manieră, deci lupta nu era încă abandonată. Ieşiţi de pe şosea, am intrat într-o văiugă care nu face onoare localnicilor, cu toate gunoaiele şi molozul care sunt risipite nonşalant prin ea, şi am pedalat mai departe, pe un drum cu dale de beton. Pe măsură ce înaintezi, în faţă ţi se deschide un peiaj selenar cu un munte de piatră gri, ce pare a fi de origine vulcanică şi pe unde Sergiu îmi spune că ar fi traversat de mai multe ori maratonu organizat de Bike Attack. După câteva serpentine blânde, dai de o aşezare şi ne-am amintit cum cu o zi înainte câţiva puşti încercau să ne îndrume pe o rută greşită. "Tinerii din ziua de azi..." Mai mult ca sigur am fi făcut la fel în locul lor, să fim sinceri! ;) Ieşiţi dintre case, am dat de un drum forestier mai abrupt, unde împinsul era prima opţiune, şi care ducea destul de rapid la startul ultimei speciale. Acolo aveam să constatăm destul de surprinşi că ajunsesem la limită, lucru care contrasta cu startul celoralte speciale. Pentru a evita riscul inutil şi pentru a mai avea un minut de pauză pentru reechipare, l-am lăsat pe Sergiu înaintea mea. Speciala 4 începe tot cu sprint şi cu high speed pe o potecă destul de lată, unde cauţi rapoarte şi nu le mai găseşti pentru că nu sunt. Ceva mai jos, pomi, curbe, linii, blană. În drum e o gaură din care se ridică un kicker, urmat de altul mai mic. Săritoarele prea mici au fost una dintre principalele probleme ale traseului şi toate erau aterizate departe, în plat, la vitezele pe care le duceai peste ele, doar că asta era un pic diferită. Am aflat la final de concurs că respectivul kicker era creaţia găştii de rideri neînduplecaţi despre care vă povesteam la început de articol şi că venea sărit cu totul, deci ceea ce părea un alt minikicker aiurea era de fapt o aterizare. Hmmm! Sunt foarte curios să văd bifată o asemenea manevră, mai ales judecând după cât de abruptă e buza kicker-ului iniţial. Ultima parte era şi cea care dădea emoţie specialiştilor în anduranţă, fiindcă ea conţine un rockgarden destul de simpatic, de măcinat la viteză. Cu o zi înainte, văzusem pe acolo diverşi rideri pe hardtail-uri de 29 (???) care aleseseră varianta aparent mai sigură "pe lângă bicicletă". Domnilor, dar nu aşa! Se poate? Linia de după rockgarden se uneşte cu ultima parte a specialei 2 şi imediat după aceea vine şi sosirea. Gata! Nu îmi venea să cred. Mai rămânea să ajungem înapoi la finish pentru a ne preda cipurile.
Înainte de anunţarea rezultatelor, s-au instalat încet şi sigur hormonii de fericire. Am speculat un pic, înainte de a se afişa exact cine cât de rapid s-a dat, dar cei cu plămân şi bulan erau clar avantajaţi în detrimentul celor specializaţi numai pe gravitaţie. Simon s-a dovedit din nou un gentleman ce radiază modestie şi bun simţ, deşi are ani buni de antrenament şi haleşte la micul dejun potecile din jurul Braşovului. Kiks nu ştiu ce a vrut să demonstreze cu bicicleta de freeride de împrumut, dar sunt sigur că la un viitor concurs îşi va face alte calcule, deşi dacă asta la împins pe doi doar el ne poate spune. Mircea Fănăţan e omul la care nu mă pot gândi altfel decât cu drag: niciodată cu show-off şi bla-bla, tot timpul rapid şi un exemplu pentru orice tinerel aspirant, indiferent de disciplină. Locul trei şi respect pentru şcoala de atitudine de la Maramu! Surpriza majoră e pe patru cu Mutzi, importatorul vostru favorit de piese de BMX, care se şi dă: impresionant, bravo! Sorin Părău, cu un Nukeproof Rook de slopestyle şi rapoarte de downhill prinde locul cinci şi rămâne acelaşi tip decent şi respectuos. A venit să se dea, i-a plăcut şi ne-a arătat tuturor cât de tare poţi merge pe speciala 4, singura pură de coborâre. Mircea Onaca e altă suprinză faină, cu un 29er pe locul şase, urmat pe şapte de prietenul Sergiu din Sighişoara, previzibil de în formă, apoi de un râşnovean, de un sibian, de un vulpoi reşiţean ;) şi de un băimărean. Impresionant şi rezultatul lui Adi Lucskai din Oradea, foarte proaspăt în sportul nostru, prin comparaţie cu alţii. La fete, experienţa de motorit prin pădure a Adei Ţucă şi-a spus cuvântul, iar Larisa Cobianu şi-a depăşit din temeri şi s-a dat mai bine pe ultimele două speciale. Excelent, doamnelor! La mai mare!
Tragem linie. Primul concurs de Enduro din România, Metal organizat de Asociaţia Sportivă Bike Attack Reşiţa, a fost o reuşită indiscutabilă, o surpriză foarte faină şi o mare gură de oxigen pentru o disciplină în avânt deplin şi cu o scenă curioasă şi dornică. Pentru cei ce vor descrierea în termeni mai simpli, spun aşa: Metal a fost ca o zi de dat cu prietenii, cu zâmbete, bucurie şi provocări, dar fără pierdere de vreme inutilă. Genul ăsta de concursuri nu poate decât să devină mai popular, dar doar dacă e organizat cum trebuie şi de oameni care se pricep. La fel cum spunea Cătălin de la Bike Attack la final de eveniment, sperăm ca acest concurs să fi fost scânteia pentru alţi organizatori, care să se ralieze în efortul comun de a lega o serie Enduro în toată puterea cuvântului.
Minusuri au fost puţine. Timpii pentru probele de legătură au fost stabiliţi de un rider care a parcurs probabil separat toate urcările şi aşa s-a ajuns la discrepanţa dintre timpul limită pentru ultima urcare şi celelalte trei. E poate nevoie de un pic mai mult echilibru. Pe de altă parte, unele zone ale specialelor au fost în mod clar făcute de rideri de cross country care le parcurg cu o anumită viteză, destul de mică. Curbele ascuţite inutile şi prea des în plat iau traseului din curgerea lui firească, atât de importantă. Iarăşi, majoritatea săritoarelor au fost complet aiurea, mult prea mici şi de sărit în plat; mai degrabă borduri decât obstacole serioase. Dacă tot s-a făcut promovarea cu Sorin Părău, poate nu ar fi fost rău să fi fost şi el consultat în privinţa traseului. Omul e foarte deschis, are o experienţă vastă şi suntem siguri că ar fi contribuit cu idei excelente la realizarea specialelor. De asemenea, credem că probele speciale trebuie să fie pe cât posibil fără zone de urcare. Din ceea ce ştim, spiritul Enduro World Series tinde spre curse gravitaţionale prin excelenţă, dedicate aceluiaşi public ţintă interesat şi de downhill. Există destule maratoane pentru cei care sunt interesaţi de aşa ceva, deci nu credem că urcările ar trebui să fie locul unde se câştigă o cursă de Enduro. Mare atenţie şi la accesul plimbăreţilor pe traseu! De data asta am avut noroc cu toţii, dar nu ar trebui să ne bazăm pe noroc, ci pe fermitate! Sunt convins că toate aceste lucruri vor fi intepretate drept critică de factură constructivă.
Ca fapt divers, faină consecvenţa cu care organizatorii s-au ţinut în zona de start/sosire de o temă muzicală clară şi adecvată: metal! Nu pot să nu remarc pe final şi prezenţa extrem de plăcută a domnişoarei de la microfon care, cu un vocabular bogat şi mult simţ, a furnizat pe tot parcursul concursului informaţii pertinente într-un mod plăcut şi relaxat. Fata asta comentează mult mai bine decât oameni care au ani de zile de vorbit public în spate şi tot în zadar. Ţineţi-vă bine de ea, aplauze!
Fete:
1. Ada Ţucă - 34:23
2. Larisa Cobianu (Orbea România) - 36:23
3. Roxana Pătrulescu - 42:16
4. Raluca Zvanca (CS Tibiscus Team) - 46:27
Băieţi
1. Simon Cobianu (Orbea România) - 20:31
2. Christian Rakosy (Garage Racing/Trek) - 20:53
3. Mircea Fănăţan (Garage Racing) - 21:22
4. Istvan Fabian (BMXshop.ro) - 21:34
5. Sorin Părău (Bikexpert/Nukeproof/Troy Lee Designs) - 21:46
6. Mircea Onaca (GreenBike.ro/Revo Bikers) - 22:33
7. Sergiu Pâcă (Wolf Enduro) - 22:54
8. Alexandru Mititean - 23:15
9. Andrei Cârciag - 23:51
10. Sorin Văcaru - 24:13
Rezultatele complete sunt AICI
Fotografia de pe copertă este realizată de Miodrag Stoianov.
Alte fotografii mai găsiţi aici (Sven Demenyi), aici (Miodrag Stoianov), aici (Srinca Flavius), aici (Mihai Leu), aici (Mladen Braşovan), aici (Daniel Puşcău) şi aici (Mihai Lupşan).
Colegul Cătălin Burnea a filmat probele speciale:
Filmări de pe traseu sunt şi aici, de la Mladen.
Dacă vreţi să dormiţi bine, să fie linişte şi să nu plătiţi un car de bani, mergeţi la Complexul Atlantic, unde portarul e femeie de serviciu, recepţioner şi tartor.
Dacă vreţi să mâncaţi bine, mergeţi pe centru la restaurantul Coda Vinci. Fac nişte paste carbonara excelente şi şi pizza quattro formagi e foarte bună!
Ah, toată lumea a crezut că taxa de participare de 15 lei a fost o greşeală de tipar, dar de fapt chiar numai atât a fost. Mi-e jenă de suma asta, având în vedere ce treabă excelentă au făcut oamenii de la Bike Attack!
Una peste alta, nu ştiu voi ce faceţi anul viitor, dar eu când voi afla că se face iarăşi concurs la Reşiţa, o să uit rapid de alte lucruri. O să las apa să inunde casa, o să uit luminile aprinse, o să îmi bubuie soba, o să se supere ai mei mine, o să mă părăsească prietena, dar în mod cert o să ajung la Metal!
...ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!
Mx
Mulţumiri inevitabile lui Octi, lui Mara pentru shuttle service, lui Sergiu, lui Emi, lui Cătă, lui Adi pentru cazare, tuturor riderilor şi tuturor voluntarilor de la Bike Attack! Ne vedem!
 |
| Una veche, una nouă. foto: Mx/DirtBike.ro |
Ce-i drept, însă, nu eram chiar neinformat în ceea e priveşte zona şi oamenii. Ştiu de evenimentele Bike Attack Reşiţa şi de bunul lor renume de ceva vreme, iar dacă mă gândesc la împrejurimile Reşiţei, e imposibil să nu-mi vină în minte unul dintre oamenii internetului biciclistic vremelnic de pe la noi, fostul trialist Raul.Omul e încă activ şi pe aici, dar mai răruţ, şi în mod cert anturajul său are alte idei despre mountain biking şi cum ar trebui să se manifeste el decât noi restul. Cuvinte cheie: obstacole serioase, ironie fină, dintr-o bucată, fără foame de promovare şi testicule. Mari. De fapt, acum un an şi ceva, omul nostru Mircea Fănăţan povestea despre o excursie de serviciu la Reşiţa în care i-a întâlnit pe hardcoriştii locului, cum i-au arătat ei spot-urile lor de dat şi cum a rămas cu gura căscată. Încă o chestie: băieţii o ard cvasi-incognito, nu se trag în poze ca să se laude cu ele pe Facebook şi îi doare-n paişpe de ce spun alţii. Deci cumva un anume fundament de mister de calitate de-al locului era deja clădit în capu-mi.
 |
| Brigada de Maramu. foto: Sven Demenyi |
 |
| Franţa e cu noi! foto: Sven Demenyi |
 |
| Gaşca veselă Oradea/Baia Mare înainte de start. foto: Sven Demenyi |
Am mai aflat alte detalii interesante despre ce se întâmplă la Reşiţa de la bunul prieten sighişorean Sergiu, care e pe felie cu brigada Bike Attack. Necredincios din fire, mă declaram puţin sceptic în legătură cu concursul, dar Sergiu m-a liniştit aducându-mi aminte că toate maratoanele organizate de băieţi aveau o reputaţie excelentă şi că, ştiind din interior grupul de organizare, are mare încredere în ei. Fiindcă ne-am dat destul de mult împreună cu Sergiu în zilele de antrenament şi de concurs, aveau să mi se toarne şi alte lucruri foarte faine despre Bike Attack, despre cum se gospodăresc ei şi despre voluntariatul lor cu mare mare suflet pentru sport, mişcare şi dezvoltarea armonioasă în general. Din informaţiile pe care le-am adunat pe sărite de la Sergiu am aflat că Asociaţia Sportivă Bike Attack care există deja din 2003 nu se limitează deloc doar la mountainbiking, ba dimpotrivă, e multilateral dezvoltată, cum le-ar plăcea să spună foştilor tovarăşi. Oamenii merg pe Nera la kayaking, susţin concursuri de orientare sportivă, se caţără şi organizează diverse deplasări, dar totuşi bicicleta rămâne elementul care i-a coagulat iniţial. Rămân în memoria participanţilor şi excursiile biciclistice în Muntenegru sau în Austria, pe trasee de Transalp, cu importanta precizare că oamenii sunt deschişi către exterior şi nu refuză pe nimeni, chiar dacă nu-l cunosc personal pe amatorul de călătorii. Aşa se leagă prieteniile, până la urmă, nu? Partea remarcabilă urmează însă: asociaţia are în derulare diverse parteneriate cu autorităţile locale cu rezultate care-ţi pun cel puţin un zâmbet pe faţă. Am văzut în rândul voluntarilor tricouri cu "Mansarda" şi Sergiu mi-a explicat că oamenii au primit în administrare un spaţiu unde au organizat un service de biciclete, dat fiind faptul că nu exista unul pe o arie de mulţi kilometri, şi apoi şi un panou de căţărare pentru copii, care să le garanteze acestora activităţi extrascolastice de bun augur în altfel destul de sumbra Reşiţă. Sculele Park Tool din cadrul service-ului ar fi fost primite de la Mircea Florescu de la Bikexpert, şi el reşiţean de loc (şi care a şi participat la concurs, a propos), iar activitatea merge pare-se în continuare. Bike Attack mai are, posibil tot printr-un parteneriat local, o casă la Anina, care momentan este dată în folosinţă pro bono unor speologi care explorează zona, iar în urmă cu nu multă vreme au reconstruit în stil tradiţional o stână de piatră prin munţii vecini care pe timp de iarnă funcţionează şi ca adăpost pentru turişti, la nevoie. Cred că e un moment potrvit să ne ridicăm pălăriile pentru Bike Attack, iar data viitoare când ne vine în gând să ne plângem de ceva să ne amintim de paragraful ăsta.
 |
| Nişte amatori veseli. foto: Daniel Puşcău |
 |
| ...şi nişte experţi rutinaţi. foto: Daniel Puşcău |
Vă spuneam ceva mai sus că eram sceptic cu privire la organizarea acestui concurs, dar asta nu are nici o legătură nici cu oamenii, nici cu locul, de care nu mă îndoiam de fel. Enduro e cel mai tânăr membru al familiei mountainbiking-ului şi creşte într-un an câţi alţii în şapte, mândru, frumos şi bine hrănit. Şi nu mai pomenim de cât de răsfăţat este de mătuşa Industrie, care se laudă cu el de câte ori are ocazia. Sincer, în ziua de azi orice producător, fie că e de biciclete, piese, haine sau de orice altceva, are câte ceva branduit pompos cu "enduro", deşi asta nu înseamnă musai şi cine ştie ce dezvoltare, fiindcă pur şi simplu nu are cum, având în vedere cât de tânără şi exuberantă, dar şi necristalizată, e disciplina asta. Pe de altă parte, o grămadă de oameni vorbesc despre Enduro în totală necunoştinţă de cauză. Deci, la fel cum nu orice dat la vale cu bicicleta e "downhill", nici orice plimbare prin pădure pe trasee cu urcări şi coborâri e "enduro". Ce e, deci, Enduro? E o disciplină de concurs cu probe speciale cronometrate care sunt preponderent la vale, cu etape de legătură în care trebuie respectaţi timpi şi dar şi reguli ferme şi care e administrată la nivel internaţional de oameni extrem de capabili care s-au şcolit ani de zile în muncă practică la cel mai înalt nivel. Cât de capabili? Păi atât de capabili încât în urmă cu nici un an au făcut ditamai UCI-ul să-şi ude pantalonii şi să dea reguli ridicole pentru sportivii legitimaţi, reguli care vizau clar un circuit de Enduro care nici măcar nu începuse! Având în vedere însă cât de pe val e toată mişcare de Enduro la nivel global, UCI-ul a dat rapid înapoi şi a bifat prima înfrângere în competiţia cu noua organizaţie, Enduro World Series, care adună din ce în ce mai mulţi simpatizanţi. Dacă vă întreabă cineva ce e aia Enduro şi vreţi să-i explicaţi pe scurt, spuneţi-i că e cam ca şi raliul auto, dar cu biciclete; simplu! Şi aici mă întorc la scepticismul meu care se leagă de organizare. M-am întrebat cum oare se va face cronometrarea, ştiind şi faptul că alt organizator cu o bună experienţă în spate lucrează intens încă de pe la începutul verii la un sistem de cronometrare special pentru Enduro, care încă nu e gata, şi că nu e deloc simplu să cumulezi timpi individuali de la atâţia competitori.
 |
| Ada, Jaffy şi pagubele de rigoare, specifice zonei. foto: Sven Demenyi |
 |
| Favoriţii, între ei. foto: Sven Demenyi |
Aici a intervenit însă experienţa Bike Attack şi creativitatea lor. Se pare că oamenii oricum se cam săturaseră de organizat maratoane, de care e plină ţara şi aşa, iar din activitatea lor de susţinere a concursurilor de orientare le-a venit ideea să folosească sistemul de cronometrare de acolo pentru un eveniment de Enduro pentru biciclete. Ce înseamnă asta? Simplu! Riderilor le sunt alocate pachete de start cu cipuri care se poartă cu un elastic special şi care nu incomodează prea tare pe un deget. La început de probă, cipul este introdus într-un cititor special montat pe un suport, iar la final de probă este citit din nou de un dispozitiv identic, pentru a încheia măsurarea timpului. Treaba se repetă pentru fiecare probă, iar cipul individual este predat la sosire pentru cumularea tuturor timpilor şi stabilirea rezultatelor. Deloc surprinzător, treaba a mers şnur şi nimeni nu a avut nici o problemă cu cronometrarea. Bine aşa!
 |
| Care ghinion, dom'le? E număr de ruletă... foto: Mihai Lupşan |
 |
| Aşa merge treaba! foto: Mihai Leu |
Oameni din toată ţara au vibrat la unison la ideea de Enduro şi au venit la fel de electrizaţi ca şi mine la Reşiţa, care cum au putut. Oradea, Baia Mare, Bucureşti, Braşov, Sighişoara, Haţeg, Timişoara, chiar şi musafiri din Franţa şi alte localităţi despre care sigur am uitat. Ce ştim noi însă despre Reşiţa, copii? Sincer, în afară de câţiva oameni de bine de-ai locului, de tradiţia siderurgică, de muzeul de locomotive cu aburi, de împrejurimile pe care le bănuiam frumoase şi poate de echipa de VTM din jurul lui Lucien Hora, cu binecunoscutele Golf-uri 1 de mai demult şi cu monopostul actual, mie Reşiţa nu îmi spunea mare lucru. Ignoranţă? Poate. Speranţă? Sigur.
 |
| Fratele Grimm e la Reşiţa!: foto: Mihai Leu |
 |
| Skier-boy Ghitzucă. foto: Mihai Leu |
Am ajuns în oraş pe-ntuneric, vinerea, şi nu am înţeles mare lucru din el. A doua zi, pe lumină, aveam să dăm piept cu amalgamul de clădiri vechi, grefe mai noi şi un schelet de mastodont industrial în inima oraşului, cu o coloană vertebrală simbolică în funicularul amorţit care transcende localitatea de la un capăt în celălalt. Un peisaj de o fascinaţie uşor sinistră, dar care nu-i răpeşte din farmec; cam ca atracţia pentru o epavă care pluteşte aproape de uscat. Reşiţa nu e o epavă, nota bene, dar în mod cert a văzut vremuri mai bune, locurile de muncă sunt o problemă, iar exodul populaţiei spre zone mai vii şi mai vioi nu e nici el un mare secret, ci un flagel cu care se confruntă şi alte oraşe care se aseamănă Reşiţei în istoria lor de dezvoltare industrială. Îmi vin în minte Petroşani, Lupeni şi, de ce nu, Călanul proaspăt exorcizat de propriul său demon ruginit. Nu ştiu cum se va întâmpla asta, dar ştiu că-mi doresc să văd o Reşiţă înflorind, aşa cum ştiu şi că o merită.
 |
| Gata de orice! foto: Mihai Leu |
 |
| Octi, personificarea entuziasmului sincer. foto: Mihai Leu |
Relieful din jurul oraşului şi care a fost gazda de drept a concursului Metal e compus din culmi plăpânde care ascund însă zone mai abrupte decât le-ai bănui şi care garantează endorfinele la final de tură. Geografia de clasa a opta ne învăţă că şisturile cristaline sunt predominante pentru structura geologică a zonei, dar sunt de întâlnit şi elemente calcaroase şi rocă vulcanică, ambele prezente pe alocuri pe cele patru probe speciale sau pe etapele de conexiune.
 |
| Mirciulică-şi ştie şistu'. foto: Mihai Leu |
 |
| Doar un guraliv. foto: Mihai Leu |
Startul şi finish-ul au fost amenajate în acelaşi punct din centrul oraşului unde s-au făcut şi înscrierile şi de unde s-au preluat pachetele individuale. Organizatorii au avut inspiraţia de a grupa riderii câte cinci şi de a le da startul împreună. Asta a făcut prietenii să se vorbească între ei, pentru a se da împreună şi pentru ca toată experienţa acestui concurs să fie una cât mai plăcută. Importantă şi opţiunea de a putea schimba locurile în cadrul grupei, astfel încât cei mai rapizi să plece primii şi riderii să nu se încurce între ei. Trebuie amintit că fiecare participant a primit alături de numărul foarte fain de concurs şi de cipul de purtat pe post de verighetă (sic) şi o foaie personalizată care conţinea toţi timpii de start în fiecare probă specială. Specialele 1 şi 3 erau situate pe un versant, în vreme ce 2 şi 4 erau pe cel opus, asta însemnând că aproape de fiecare dată când terminai o specială puteai trece prin zona de start/finish pentru realimentare cu apă sau cu de-ale gurii, la nevoie.
 |
| Cuplu, partea întâi: Simon... foto: Mihai Leu |
 |
| ...şi Larisa, partea a doua. foto: Mihai Leu |
Am petrecut sâmbăta însorită explorând cu viitorii colegi de echipă Octi, Sergiu, Emi şi Cătălin toate specialele şi toate probele de legătură, mai puţin a treia, folosidu-ne de o maşină pentru a ne conserva pe cât posibil energiile. Forfota printre rideri era destul de intensă şi fiecare căuta să adune suficientă experienţă pentru ziua ce urma, având grijă totodată să nu-şi irosească din puterile preţioase. Contingentul de maratonişti se amuza, zburda şi deborda de încredere de sine sau o dădea suspect de modest, de ridicai sprânceana bănuitor. Una peste alta, traseele se arătau faine şi promiteau o cursă palpitantă în ansamblul ei pentru toţi cei implicaţi.
 |
| Core styler-ul local ştie mersul! foto: Mihai Leu |
 |
| Bogdan din Braşov putea avea mai mult noroc. foto: Mihai Leu |
Ziua de concurs, zi acoperită de nori întru binele nostru: ceva mai multă răcoare, mai puţine motive de transpiraţie. Am plecat la pas pe prima bucată de legătură cu nişte kilometri buni de şosea şi am urmat apoi creasta până spre releu. Nu ne-am hămesit la căţărări pentru a ne proteja suflul şi bine am făcut. Am ajuns înainte de vreme şi am avut suficient răgaz pentru a realimenta cu apă şi o gură de ciocolată sau de sandwich, ori poate arma secretă şi uşor de asimilat, ursuleţii de gumă. Prima specială conţinea şi cele mai multe urcări, vreo trei la număr, şi era aproape imposibil de parcurs în ritm susţinut, fiindcă te istovea groaznic. Am ales să împing ultima urcare, cea mai buclucaşă şi înşelătoare, pentru a avea gaz pentru zona de high speed de final, care curgea într-o ravenă. Ceva mai sus, tot înainte de urcarea finală, pe o potecă rapidă, ne întâmpina săritura "Ciudăţel", botezată involuntar de Sergiu, care a inspectat-o tacticos, astfel încât toţi să fim conştienţi de ce ne poate prilejui. Soluţia oricum era simplă: blană, to flat, fără prea multe gânduri. Totul în grafic, hai la următoarea!
 |
| Adi Lucskai, în ravenă. foto: Daniel Puşcău |
 |
| Partenerul Octi, la final de PS1. foto: Daniel Puşcău |
 |
| Lui Kiks i se mai spune şi Koxi. Nuş' de ce... foto: Daniel Puşcău |
 |
| Mutzi nu e spaima nimănui, doar un băiat bun. foto: Daniel Puşcău |
 |
| Shaggy, un heliguide undercover. foto: Daniel Puşcău |
 |
| No, că s-o gătat! foto: Daniel Puşcău |
Ascensiunea către speciala a doua ne purta pe dealul opus, printre case şi pe un drum străvechi pavat, care te face să te minunezi de istoria zonei. Drumul avansează destul de lin dar devine abrupt pe final, semn că poţi împinge din nou pentru a te menaja, de vrei. Ne-am întâlnit din nou cu grupa de cinci din faţa noastră, prietenii Mirciu, Adi, Bogdan, Pif şi Ghitzucă şi am fost ajunşi în start de urmăritorii favoriţi, Kiks, Mircea, Simon şi Larisa. Mergeam iarăşi în ritm bun şi nu aveam emoţii. Prima bucată, imediat după start, urcă pe curbă de nivel şi e iarăşi ceva pentru experţii în anduranţă, dar apoi se deschide într-o coborâre de mare viteză unde pinionul cel mai mic ţi-e cel mai drag prieten, până când afli că nu te mai poate ajuta, de la un punct încolo şi cauţi avantajul poziţiei aerodinamice. Am fuşerit o linie chiar pe finalul secţiunii de viteză şi am luat în plin un muşuroi care s-a dovedit a fi un bolovan. M-am minunat de capacităţile HeadShok-ului meu de 80 mm şi m-am bucurat că nu făcusem pană pe faţă. Am trecut de zona de piatră calcaroasă ce urma şi care era comună cu speciala 4 şi am ajuns în finish cu un fâsâit strident: pană pe faţă, bucurie în zadar. Urma cea mai lungă urcare pe care nu apucasem să o dăm sâmbătă şi nu era timp de pierdut. Bunul Emi a pus primul mâna pe roata mea şi toată lumea s-a activat la schimbat camera şi dat la pompă mai ceva ca la standuri la Formula 1. În mai puţin de 5 minute eram apt de pedalat. Merci frumos, băieţi!
 |
| Ciupi, înainte de PS2. foto: Sven Demenyi |
 |
| Emi şi Cătă au motive să se bucure. foto: Sven Demenyi |
 |
| Kiks, bro fist cu senzorii. foto: Sven Demenyi |
 |
| Dacă lumea ar şti câtă voinţă are Jaffy, ar sta să-l apalude ca la Tour de France. Respect! foto: Srinca Flavius |
 |
| Omul meu Sergiu şi o ipostază meritată. foto: Srinca Flavius |
8 kilometri şi ceva avea proba de legătură spre speciala 3, preponderent urcare. Am început pe şosea, pe lângă carieră şi concasoarele amuţite, am alimentat cu apă de izvor şi am apucat-o la dreapta, pe pavajul din pădure. Când acesta s-a terminat, drumul a devenit noroios şi a rămas aşa până spre finalul lui. Sergiu s-a menajat de la stropiri mai ceva ca o domnişoară de onoare pe drum spre nunta celei mai bune prietene, argumentând că orice gram de noroi va conta. De la un punct încolo am început să împingem, fiindu-ne clar că vom ajunge iarăşi în timp util şi vom avea destul pentru un respiro meritat. Are we there yet? Bucata de legătură părea că nu se mai termină şi Sergiu, plecat ceva mai în faţă cu Cătă, a apucat-o anapoda ignorând cortul de start, pentru a se întoarce mai apoi mirat de sine. Regrupare cu echipa dinainte şi cea care ne prindea din urmă, apă, sandwich la comun, dulciuri şi gata de speciala 3, ultima cu urcări! Totul începe în sprint şi cu viteză câtă poţi să-i dai într-o coborâre lină, pe iarbă. Sindromul e acelaşi ca-n speciala anterioară: pinion mic şi gaz până dai în gol. Intrând în pădure era bine să uiţi de frâne pentru a păstra inerţia şi pentru a te lăsa purtat de viteza câştigată. Curbele ascuţite şi câteva serpentine rupeau ritmul, dar câta vreme erau luate flat-out ceasul nu se supăra. Şi apoi apărea prima urcare, pe curbă de nivel. "Ei, 'tu-i mama ei, ce-am uitat de asta şi nu am schimbat la timp!" Da, eroare şi apoi din nou la lucru pe cea mai lungă probă din concurs, tot cu împins pe urcarea comună cu speciala 1, dar în paşi rapizi să nu vină din spate Sergiu, net mai bine pregătit fizic! Cea mai mare surpriză am avut-o înainte de ravenă, cu acceleraţia la capăt: un bătrân care urca relaxat pe mijlocul potecii cu nepoţelul lui de maxim 5 ani şi care s-a tras în ultima clipă. Aveam să aflu ulterior că omul nu avea nici o greaţă şi că majoritatea riderilor dăduseră peste el şi unii aproape că dăduseră în el. Bilă neagră organizatorilor care l-au lăsat de izbelişte pe traseu, dar bine că n-am tras decât sperieturi, nu şi trânte!
 |
| Mirciulică atacă. foto: Mladen Braşovan |
 |
| Nimic nu le mai impresionează pe fetele ăstea! foto: Mladen Braşovan |
 |
| Monumentul Riderului Necunoscut. ;) foto: Mladen Braşovan |
"Proba 4, aveţi legătura!" Socoteala finală nu era una ieftină. Deja pe bucata lină de şosea, înainte de carieră şi de izvor, mă apucaseră cârceii şi nici nu mă miram. Eram la primul meu concurs de anduranţă, după naţionalele de XC, clasa juniori amatori, din 2000, nu cea mai relevantă cursă pentru mine. Atunci mi se făcuse foame în ultima tură, m-am dus să cer o bucată de pâine unor grataragii din Poiana Mică şi am ajuns să rămân cu ei la ospăţ. Revenim însă la anul 2013 şi la panica de a nu putea încheia un concurs pentru că picioarele refuzau să mai facă faţă. Am ironizat până acum gelurile energizante, dar am ascultat de Sergiu ca de preot când mi-a dat să bag în mine jumătatea de plic care-i rămăsese. Am stins cu apă, am mai suplimentat cu ursuleţi, am reluat hidratarea şi m-am repus pe picioare. Între timp, Octi îl resuscita pe Emi cam de aceeaşi manieră, deci lupta nu era încă abandonată. Ieşiţi de pe şosea, am intrat într-o văiugă care nu face onoare localnicilor, cu toate gunoaiele şi molozul care sunt risipite nonşalant prin ea, şi am pedalat mai departe, pe un drum cu dale de beton. Pe măsură ce înaintezi, în faţă ţi se deschide un peiaj selenar cu un munte de piatră gri, ce pare a fi de origine vulcanică şi pe unde Sergiu îmi spune că ar fi traversat de mai multe ori maratonu organizat de Bike Attack. După câteva serpentine blânde, dai de o aşezare şi ne-am amintit cum cu o zi înainte câţiva puşti încercau să ne îndrume pe o rută greşită. "Tinerii din ziua de azi..." Mai mult ca sigur am fi făcut la fel în locul lor, să fim sinceri! ;) Ieşiţi dintre case, am dat de un drum forestier mai abrupt, unde împinsul era prima opţiune, şi care ducea destul de rapid la startul ultimei speciale. Acolo aveam să constatăm destul de surprinşi că ajunsesem la limită, lucru care contrasta cu startul celoralte speciale. Pentru a evita riscul inutil şi pentru a mai avea un minut de pauză pentru reechipare, l-am lăsat pe Sergiu înaintea mea. Speciala 4 începe tot cu sprint şi cu high speed pe o potecă destul de lată, unde cauţi rapoarte şi nu le mai găseşti pentru că nu sunt. Ceva mai jos, pomi, curbe, linii, blană. În drum e o gaură din care se ridică un kicker, urmat de altul mai mic. Săritoarele prea mici au fost una dintre principalele probleme ale traseului şi toate erau aterizate departe, în plat, la vitezele pe care le duceai peste ele, doar că asta era un pic diferită. Am aflat la final de concurs că respectivul kicker era creaţia găştii de rideri neînduplecaţi despre care vă povesteam la început de articol şi că venea sărit cu totul, deci ceea ce părea un alt minikicker aiurea era de fapt o aterizare. Hmmm! Sunt foarte curios să văd bifată o asemenea manevră, mai ales judecând după cât de abruptă e buza kicker-ului iniţial. Ultima parte era şi cea care dădea emoţie specialiştilor în anduranţă, fiindcă ea conţine un rockgarden destul de simpatic, de măcinat la viteză. Cu o zi înainte, văzusem pe acolo diverşi rideri pe hardtail-uri de 29 (???) care aleseseră varianta aparent mai sigură "pe lângă bicicletă". Domnilor, dar nu aşa! Se poate? Linia de după rockgarden se uneşte cu ultima parte a specialei 2 şi imediat după aceea vine şi sosirea. Gata! Nu îmi venea să cred. Mai rămânea să ajungem înapoi la finish pentru a ne preda cipurile.
 |
| Kiks, gata pentru startul în ultima probă. foto: Sven Demenyi |
 |
| Hotărârea lui Emi i se citeşte pe faţă. foto: Mihai Lupşan |
 |
| Vulpoiul Kiks i-a dat cu slam la craterul de mai sus. foto: Mihai Lupşan |
 |
| Nu mă îndoiesc de Felix că-i fericit! foto: Mihai Lupşan |
 |
| Capu' sus, Tăviţă! foto: Mihai Lupşan |
 |
| Sergiu Paraschivu şi o diagonală faină. foto: Mihai Lupşan |
Înainte de anunţarea rezultatelor, s-au instalat încet şi sigur hormonii de fericire. Am speculat un pic, înainte de a se afişa exact cine cât de rapid s-a dat, dar cei cu plămân şi bulan erau clar avantajaţi în detrimentul celor specializaţi numai pe gravitaţie. Simon s-a dovedit din nou un gentleman ce radiază modestie şi bun simţ, deşi are ani buni de antrenament şi haleşte la micul dejun potecile din jurul Braşovului. Kiks nu ştiu ce a vrut să demonstreze cu bicicleta de freeride de împrumut, dar sunt sigur că la un viitor concurs îşi va face alte calcule, deşi dacă asta la împins pe doi doar el ne poate spune. Mircea Fănăţan e omul la care nu mă pot gândi altfel decât cu drag: niciodată cu show-off şi bla-bla, tot timpul rapid şi un exemplu pentru orice tinerel aspirant, indiferent de disciplină. Locul trei şi respect pentru şcoala de atitudine de la Maramu! Surpriza majoră e pe patru cu Mutzi, importatorul vostru favorit de piese de BMX, care se şi dă: impresionant, bravo! Sorin Părău, cu un Nukeproof Rook de slopestyle şi rapoarte de downhill prinde locul cinci şi rămâne acelaşi tip decent şi respectuos. A venit să se dea, i-a plăcut şi ne-a arătat tuturor cât de tare poţi merge pe speciala 4, singura pură de coborâre. Mircea Onaca e altă suprinză faină, cu un 29er pe locul şase, urmat pe şapte de prietenul Sergiu din Sighişoara, previzibil de în formă, apoi de un râşnovean, de un sibian, de un vulpoi reşiţean ;) şi de un băimărean. Impresionant şi rezultatul lui Adi Lucskai din Oradea, foarte proaspăt în sportul nostru, prin comparaţie cu alţii. La fete, experienţa de motorit prin pădure a Adei Ţucă şi-a spus cuvântul, iar Larisa Cobianu şi-a depăşit din temeri şi s-a dat mai bine pe ultimele două speciale. Excelent, doamnelor! La mai mare!
|
| Kiks, aşa cum trebuie să arate un racer şi cum trebuie să arate o poză, foto: Miodrag Stoianov |
 |
| Mutzi încă se gândeşte dăcă vede bine. foto: Mihai Leu |
Tragem linie. Primul concurs de Enduro din România, Metal organizat de Asociaţia Sportivă Bike Attack Reşiţa, a fost o reuşită indiscutabilă, o surpriză foarte faină şi o mare gură de oxigen pentru o disciplină în avânt deplin şi cu o scenă curioasă şi dornică. Pentru cei ce vor descrierea în termeni mai simpli, spun aşa: Metal a fost ca o zi de dat cu prietenii, cu zâmbete, bucurie şi provocări, dar fără pierdere de vreme inutilă. Genul ăsta de concursuri nu poate decât să devină mai popular, dar doar dacă e organizat cum trebuie şi de oameni care se pricep. La fel cum spunea Cătălin de la Bike Attack la final de eveniment, sperăm ca acest concurs să fi fost scânteia pentru alţi organizatori, care să se ralieze în efortul comun de a lega o serie Enduro în toată puterea cuvântului.
|
| Ghitzucă loveşte din nou. foto: Mihai Leu |
 |
| Bike Attack, nişte oameni de toată isprava! R E S P E C T ! foto: Mihai Leu |
Minusuri au fost puţine. Timpii pentru probele de legătură au fost stabiliţi de un rider care a parcurs probabil separat toate urcările şi aşa s-a ajuns la discrepanţa dintre timpul limită pentru ultima urcare şi celelalte trei. E poate nevoie de un pic mai mult echilibru. Pe de altă parte, unele zone ale specialelor au fost în mod clar făcute de rideri de cross country care le parcurg cu o anumită viteză, destul de mică. Curbele ascuţite inutile şi prea des în plat iau traseului din curgerea lui firească, atât de importantă. Iarăşi, majoritatea săritoarelor au fost complet aiurea, mult prea mici şi de sărit în plat; mai degrabă borduri decât obstacole serioase. Dacă tot s-a făcut promovarea cu Sorin Părău, poate nu ar fi fost rău să fi fost şi el consultat în privinţa traseului. Omul e foarte deschis, are o experienţă vastă şi suntem siguri că ar fi contribuit cu idei excelente la realizarea specialelor. De asemenea, credem că probele speciale trebuie să fie pe cât posibil fără zone de urcare. Din ceea ce ştim, spiritul Enduro World Series tinde spre curse gravitaţionale prin excelenţă, dedicate aceluiaşi public ţintă interesat şi de downhill. Există destule maratoane pentru cei care sunt interesaţi de aşa ceva, deci nu credem că urcările ar trebui să fie locul unde se câştigă o cursă de Enduro. Mare atenţie şi la accesul plimbăreţilor pe traseu! De data asta am avut noroc cu toţii, dar nu ar trebui să ne bazăm pe noroc, ci pe fermitate! Sunt convins că toate aceste lucruri vor fi intepretate drept critică de factură constructivă.
 |
| Jaffy o să-şi ia bike mai nou şi o să-i dea şi la anul! foto: Mihai Leu |
 |
| ...ceva-mi spune că şi Kiks va schimba căluţul curând! foto: Mihai Leu |
Ca fapt divers, faină consecvenţa cu care organizatorii s-au ţinut în zona de start/sosire de o temă muzicală clară şi adecvată: metal! Nu pot să nu remarc pe final şi prezenţa extrem de plăcută a domnişoarei de la microfon care, cu un vocabular bogat şi mult simţ, a furnizat pe tot parcursul concursului informaţii pertinente într-un mod plăcut şi relaxat. Fata asta comentează mult mai bine decât oameni care au ani de zile de vorbit public în spate şi tot în zadar. Ţineţi-vă bine de ea, aplauze!
 |
| Şi, cât ai scos? foto: Mihai Leu |
 |
| Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu vreau un autograf de la domnişoara asta. Bravo! foto: Mihai Leu |
Fete:
1. Ada Ţucă - 34:23
2. Larisa Cobianu (Orbea România) - 36:23
3. Roxana Pătrulescu - 42:16
4. Raluca Zvanca (CS Tibiscus Team) - 46:27
Băieţi
1. Simon Cobianu (Orbea România) - 20:31
2. Christian Rakosy (Garage Racing/Trek) - 20:53
3. Mircea Fănăţan (Garage Racing) - 21:22
4. Istvan Fabian (BMXshop.ro) - 21:34
5. Sorin Părău (Bikexpert/Nukeproof/Troy Lee Designs) - 21:46
6. Mircea Onaca (GreenBike.ro/Revo Bikers) - 22:33
7. Sergiu Pâcă (Wolf Enduro) - 22:54
8. Alexandru Mititean - 23:15
9. Andrei Cârciag - 23:51
10. Sorin Văcaru - 24:13
Rezultatele complete sunt AICI
 |
| Larisa, Ada şi Roxana. foto: Mx/DirtBike.ro |
 |
| Kiks, Simon şi Mircea. foto: Mx/DirtBike.ro |
Fotografia de pe copertă este realizată de Miodrag Stoianov.
Alte fotografii mai găsiţi aici (Sven Demenyi), aici (Miodrag Stoianov), aici (Srinca Flavius), aici (Mihai Leu), aici (Mladen Braşovan), aici (Daniel Puşcău) şi aici (Mihai Lupşan).
Colegul Cătălin Burnea a filmat probele speciale:
Filmări de pe traseu sunt şi aici, de la Mladen.
Dacă vreţi să dormiţi bine, să fie linişte şi să nu plătiţi un car de bani, mergeţi la Complexul Atlantic, unde portarul e femeie de serviciu, recepţioner şi tartor.
Dacă vreţi să mâncaţi bine, mergeţi pe centru la restaurantul Coda Vinci. Fac nişte paste carbonara excelente şi şi pizza quattro formagi e foarte bună!
Ah, toată lumea a crezut că taxa de participare de 15 lei a fost o greşeală de tipar, dar de fapt chiar numai atât a fost. Mi-e jenă de suma asta, având în vedere ce treabă excelentă au făcut oamenii de la Bike Attack!
Una peste alta, nu ştiu voi ce faceţi anul viitor, dar eu când voi afla că se face iarăşi concurs la Reşiţa, o să uit rapid de alte lucruri. O să las apa să inunde casa, o să uit luminile aprinse, o să îmi bubuie soba, o să se supere ai mei mine, o să mă părăsească prietena, dar în mod cert o să ajung la Metal!
...ceea ce vă dorim şi dumneavoastră!
Mx
Mulţumiri inevitabile lui Octi, lui Mara pentru shuttle service, lui Sergiu, lui Emi, lui Cătă, lui Adi pentru cazare, tuturor riderilor şi tuturor voluntarilor de la Bike Attack! Ne vedem!
Raporteaza
23 Comentarii
Scrie un comentariu
Promovează-ți afacerea aici !
Articole similare
![DirtBikeTV @ CNE#3 Ciucaș Enduro [VIDEO]](https://www.dirtbike.ro/imageproxy?url=https://www.dirtbike.ro/user_data/mag/1281/images/1_small.jpg&w=3840)
Alte articole de la Maximilian Munteanu
Promovează-ți afacerea aici !
Mulţumesc organizatorilor pentru că au ridicat mingea la fileu pentru sezonul 2014.
Let there be more METAL!!! ca la Reşiţa!
http://enduro-mtb.com/en/ews-finale-ligure-news-a-ride-through-the-stages/ http://enduro-mtb.com/en/stage-check-trails-of-the-enduro-world-series-5-in-whistler/