Pentru că recent m-am hotărât să încep să merg din nou la concursuri, cea mai mare parte a verii mi-am petrecut-o antrenându-mă pentru a ajunge măcar la forma în care eram acum doi ani. Nu e cel mai fain lucru să te antrenezi zilnic, pe același traseu, indiferent de vreme, indiferent dacă ai chef sau nu, dar concursurile au un farmec aparte și la final îți lasă impresia că tot efortul a meritat.
Având la dispoziție o pauză de aproape o lună de la
ultimul concurs până la următorul, am hotărât să profit din plin pentru a ieși cu bicicleta
just for fun, fără a fi interesat de toate cifrele de pe kilometraj. Astfel, sâmbăta trecută am plecat dis-de-dimineață cu gândul de a face poze și o tură pe care să o povestesc pe site.
Să încep acest articol nu mi-a fost însă prea ușor, fiind complet lipsit de inspirație, stând așadar zeci de minute în fața calculatorului fără să scriu un cuvânt. M-am apucat astfel să cotrobăi prin articolele mai vechi de pe site, pentru a regăsi ceva care să mă inducă
într-o oarecare stare de melancolie. Să citesc rândurile alea și să văd toate fotografiile făcute în urmă cu 10 sau mai mulți ani m-a făcut imediat să încerc o comparație între ce era pe-atunci și ce este acum. Și asta m-a întristat și mai tare, pentru că m-a făcut să-mi dau seama cât de mult a dispărut din tot spiritul de odinioară. Da, concursurile sunt mai multe, bicicliștii sunt mai mulți, dar oamenii de calitate au rămas aceeași, puțini, de multe ori sătui să se mai implice. Și mă duc cu gândul la toți bikerii
nervoși de la curse, care par să nu aibă niciun pic de distracție, purtându-și cu aroganță tricourile cu siglele cluburilor lor și pedalând doar pentru că trebuie. Apoi îmi vin în minte
băiețașii șmecheri de la concursuri, care vin să-și facă puțină reclamă și să mai vândă o
super-bicicletă la un super-preț. Apoi îmi vin în minte și bmx-erii căscați pe care îi văd zilnic prin oraș, mulțumiți să frece bordurile, să bea cola și să primească sute de like-uri de la puștoaice fără buletin. Apoi, conștientizând că am devenit deja prea sentimental, mă întristez că de ture precum cea de sâmbătă trebuie să mă bucur singur, pentru că
riderii locali fie nu pot, fie nu vor, fie au treabă, fie pedalează până la cârciuma din cel mai apropiat sat. Și sincer să fiu, mi-e deja lehamite să merg cu oameni care întreabă din kilometru-n kilometru cât mai e până acasă. Bineînțeles că nimeni nu se simte vizat, însă toți aprobă. Toate astea mă fac să regret că nu am prins și eu acele vremuri pe bicicletă.
În fine, despre tura mea de sâmbătă. Pentru cei familiarizați cât de cât cu Parcul Național Domogled-Valea Cernei, Vârful Domogled nu este o necunoscută. Are doar 1105m, dar este unul din cele mai înalte din Munții Mehedinți, și, față de celelalte, e mai accesibil mountain-bike-urilor. În zilele senine oferă peisaje inedite asupra unităților montane învecinate (Munții Cernei, Almăjului, Semenic, Retezat). Se văd și Cazanele Dunării și defileul acesteia, ce desparte România de Serbia. Ce îmi place cel mai mult e că se vede atât Severinul, cât și Băile Herculane (fiind probabil singurul loc de acest fel). În drumul către Domogled a trebuit să străbat Podișul Mehedinți, prin sate și cătune uitate de lume și de timp. Din localitatea Podeni, situată în Valea Bahnei, începe urcarea spre Creasta Munților Mehedinți, urcare ce poate reprezenta o provocare pentru orice rider, fiind și lungă și abruptă. Culmile pe care se urcă reprezintă versantul sudic al Munților Mehedinți, însorit, accesibil, populat și cu destule trasee turistice marcate. Urcarea se face atât prin pajiști, cât și prin pădurile de fag și pin. Ea nu se termină însă odată cu ajungerea în creastă, până pe Domogled rămânând câțiva kilometri cu o diferență de nivel semnificativă, rezultând un push-bike în toată regula. Ultima parte este extenuantă, dar oboseala se uită repede când ai un asemenea peisaj în față, și mai ales când vezi cât ai de coborât până în Herculane. Și pentru că sunt mai mult biker decât fotograf, am dat repede peisajul pentru coborâre, care a fost cea mai faină parte a zilei. Abruptă și stâncoasă, poteca asta mă face mereu să visez la un full de all-mountain. Deocamdată mă mulțumesc însă cu hardtailul meu și cobor aproape 30 de minute, prin pădure, până în Herculane. De aici, obișnuiam să iau trenul până înapoi acasă, însă CFR-ul a scos toate Personalele de pe ruta asta, așa că îmi rămân 45km de pedalat pe asfalt, prin vântul ce bate neîncetat pe malurile Dunării. La final, am strâns 100km și 2200m diferență de nivel, dar cum spuneam inițial, cifrele astea au contat prea puțin. Mai mult contează cele câteva poze care au rămas după tură. Și mai mult contează urmele cauciucurilor care au rămas pe poteci. Îmi place să cred că un alt biciclist le va vedea, până nu dispar. Mie îmi place tare mult când găsesc urme de cauciucuri pe poteci. Vouă nu?
 |
| dimineața, prin podiș, pe o lumină superbă |
 |
| a great day for freedom |
 |
| cugetând asupra viitoarelor urcări |
 |
| câteva coborâri scurte sunt binevenite înainte de urcarea cea mare |
 |
| prin jungla de la Podeni |
 |
| Uphill, ceva absolut normal în viața oricărui mountain-biker |
 |
| peisaj de pe culmile Munților Mehedinți |
 |
| ploile abundente din ultima perioadă au făcut ca pădurile să redevină verzi |
 |
| Poiana Mușuroane, ultimul checkpoint înainte de vârf |
 |
| peisaj de pe Domogled |
 |
| lunga coborâre până în Herculane |
 |
| din păcate, în partea superioară a muntelui a avut loc un incendiu în această vară, natura nefiind refăcută complet deocamdată |
 |
| coborârea rămâne unul din cele mai faine lucruri pentru care mă dau |
 |
| poteca denumită Calea Herculanelor, construită cu secole în urmă |
Mult mult respect pentru toți cei care se dau din pură plăcere!! Pentru restul, nimic.
