Bună ziua, Doresc să vă relatez în continuare o tură efectuată cu ceva timp în urmă. Veţi descoperi în cele ce urmează o locaţie foarte potrivită pentru o tură de XC "inedită". Spun inedită pentru că atracţia principală a călătoriei o reprezintă o rezervaţie de zimbri, şi ştim cu toţii că nu ai ocazia în fiecare zi să vizitezi una. Atenţionare: Această relatare conţine pe alocuri şi unele sfaturi/îndrumări practice generale referitoare la ture sau echipament. Ele reprezintă opinia mea, nu sunt literă de lege, pot fi luate sau nu în considerare.
Câteva cuvinte despre zimbri din România Cu siguranţă toţi am văzut cel puţin o dată un zimbru, din păcate mai mult ca sigur doar la televizor sau poate la grădina zoologică. În libertate...nicio şansă, pentru că zimbrul sălbatic a dispărut de pe teritoriul României în secolul XIX. Însa in anul 1958 ţara noastră a importat câteva exemplare din Polonia (în Polonia, în pădurea Białowieża exista pe atunci singura zonă europeană în care zimbrul era încă sălbatic). Aceste exemplare au fost duse la rezervaţia de la Haţeg. În ţara noastră există la momentul actual doar 4 rezervaţii de zimbri: cea de la Haţeg (Judeţul Hunedoara), una la Vama Buzăului (Jud. Braşov), una la Dragoş Vodă (Jud. Neamţ) şi cea la care face referire relatarea mea, rezervaţia de la Bucşani (Jud. Dâmboviţa).
Tura Sincer să fiu, am aflat din pură întâmplare de această rezervaţie, însa am fost captivat instantaneu de ideea de a observa zimbri într-un cadru cât mai apropiat de cel sălbatic. Sigur, nu sunt zimbri 100\% sălbatici... dar nici ca la zoo obişnuiţi cu oamenii. De aceea, i-am împărtăşit unui coleg de serviciu "descoperirea" mea şi imediat am făcut planul de atac. Şi pentru că nu a apărut niciun impediment la serviciu, am dat undă verde pentru plecare.
Rezervaţia de la Bucşani se află în comuna cu acelaşi nume, în judeţul Dâmboviţa. Este la aproximativ 70 km de Bucureşti, 30km de Târgovişte, 35km de Ploieşti. Atât de aproape de civilizaţie, şi totuşi puţină lume o cunoaşte. Am cântărit împreuna cu colegul meu variantele pe care le aveam la dispoziţie referitor la
transport. Noi suntem din Bucureşti, ca urmare puteam să luăm un
tren către Târgovişte, să coborâm la Titu şi să continuăm pe biciclete, dar ar fi fost mult de mers, depindeam de CFR, cam peste mână... De aceea am hotărât să mergem cu
maşina până la Bucşani, acolo să asamblăm bicicletele la loc şi să continuăm pe biciclete prin pădure. Zis şi făcut… stabilim şi întâlnirea pentru a doua zi la 7.30 şi ne punem de acord asupra lucrurilor pe care le luăm la noi.
Ce a
conţinut rucsacul pentru tura de o zi:
- 1 pompă de biciclete (atenţie la tipul valvei),
- 6 camere (câte 3 pentru fiecare bicicletă),
- 1 kit pentru pene (petice, şmirghel, adeziv),
- 1 trusă de imbusuri,
- haine de schimb (mai groase, în pădure e răcoare), ochelari de soare/protecţie, cască, mănuşi,
- o lanternă frontală pentru cazul în care ne prindea întunericul,
- o brichetă pentru cazuri excepţionale în care ai nevoie de foc (foarte puţin probabil),
- apă, mâncare, dulciuri, bani, telefon, acte.
Şi
hărţi, făcute pe Google Earth, pentru că în pădure nu este absolut niciun marcaj. Am avut şi GPS, pe care l-am pornit însă doar atunci când nu ne descurcam cu harta. În
seara premergătoare plecării am
verificat presiunea în pneuri, frânele şi direcţia bicicletei, să nu am vreo
surpriză neplăcută a doua zi. A doua zi ne-am întâlnit la ora stabilită. Traseul auto a fost următorul: am mers pe DN1A spre Târgovişte, până în satul Postârnacul, unde am făcut stânga şi am intrat pe DJ 720A, pe care am continuat până în satul Frasinu. Aici am parcat maşina, am asamblat bicicletele la loc
(Atenţionare: Dacă deţineţi frâne hidraulice, nu apăsaţi pe maneta de frână când este scoasă roata. O sa aveţi parte de o surpriză, neplăcută!) şi am pornit pe una dintre uliţele satului către pădure, în uşoară urcare. Satul era încă amorţit, era ora 9 şi ceva, răzleţ câte un domn/doamna pe uliţă. Am atras privirile unuia care era obosit încă de la ora aceea, avea ceva la bord... dar nu au fost probleme, uneori un "
bună ziua" şi un
zâmbet îi dezarmează mai repede decât v-aţi închipui. Deşi era 3 Decembrie, vremea era frumoasă. Cerul senin, pădurea încă avea straiele de toamnă. Dar frig, al naibii de frig. Noroc că am fost inspirat şi purtam pe sub mănuşile de bicicletă (de vară, bine-nţeles...) o pereche de mănuşi subţiri din polar. Mai târziu aveam să regret asta, dar cel puţin nu mi-a mai fost frig pe moment. Mica urcare din sat ne scoate la liziera unei păduri, din care se desprind mai multe drumuri de căruţă sau mici poteci. Pe care să îl alegem...grea opţiune, astfel încât vreo jumătate de oră am bălăurit pe drumuşoarele astea până am dat de albia unui pârâu şi acolo ne-am oprit. Aici am apelat prima oară la hărţi. Avantajul harţilor făcute pe Google Earth este că poţi selecta sa apară vederea din satelit, iar din aceasta iţi dai seama de formele de relief, de tipul pădurii (foioase, conifere etc.) după culori sau alte indicii. Nu este aşa de greu să iţi dai seama unde te afli, asta bine-nţeles dacă eşti într-o zonă deosebită/cu schimbări de relief etc., căci dacă scoţi harta în mijlocul pădurii între copaci... slabe şanse de reuşită vei avea.
După ce am consultat harta, ne-am dat seama unde suntem şi totodată am identificat şi direcţia de mers. Am hotărât să facem o mică pauză de rehidratare, unii au mai tras o ţigară, şi apoi am plecat mai departe. Prin pădure a fost foarte fain, multe posibilităţi de trasee, însă trebuia să fii atent să nu te abaţi foarte mult. Noi am preferat să ne ghidăm după punctele cardinale, ştiam unde trebuie să ajungem şi nu am ţinut morţiş să mergem pe un drum anume.
Am mers prin pădure vreo 2 ore,
am avut parte şi o scurtă porţiune de push-bike de 3-5 minute,
orientându-ne fie după hartă, fie după GPS, după care am ieşit la marginea unei localităţi de unde am continuat pe un câmp. Câmp ce fusese proaspăt brăzdat. Nu mai îndurasem de mult un astfel de masaj la partea dorsala, dar “arta cere sacrificii”. Am văzut însă 2 fazani şi o căprioara pe acest câmp, ceea ce a mai atenuat senzaţia de neplăcere. Fazanul chiar ne-a speriat, pentru că a zburat dintr-un tufiş ce era la 1 metru de noi. După ce am reuşit să scăpam de câmpul ăla infernal am ajuns la un drum de ţară, din acela cu pietriş, pe care am reuşit să recuperăm timpul pierdut pe câmp. Am mai cerut îndrumări de la câţiva bătrâni ieşiţi la munca pământului sau la cărat de lemne, şi într-un final am ajuns la un drum asfaltat. Am continuat pe acest drum preţ de 10 minute în urcare, dar urcare uşoară. Odată ajunşi în vârful dealului am hotărât să facem o pauză de mâncat şi de schimbat hainele ude cu unele uscate. Tot aici am dat jos şi perechea suplimentară de mănuşi, care era leoarcă. Odată cu ea se udaseră şi mănuşile de bike, astfel încât am fost nevoit să continui cu ele ude. Norocul meu că începuse să se simtă soarele şi că nu bătea vântul.
După ce s-a terminat pauza am continuat pe drumul asfaltat preţ de 500 m, după aceea făcând brusc la stânga. De aici am mai mers prin pădure vreo câţiva km pe nişte poteci superbe, urmând o coborâre foarte frumoasă pe un drum forestier care conţinea însă şi piatră spartă. Aici prietenul meu a avut ceva emoţii, avea cauciucurile foarte umflate şi i-a fugit de câteva ori bicla - eu obişnuiesc să merg cu ele un pic mai desumflate, dar nu atât de desumflate încât să risc să fac pană. Am trecut însă cu bine, şi am mai mers ceva prin pădure până am dat de un drum forestier care mergea paralel cu liniile de înaltă tensiune. Mai treceau şi maşini pe aici, unele păreau a fi de la Romsilva, astfel că ne-am dat seama că suntem pe drumul cel bun. După ce am continuat să urmăm acest drum am ajuns într-un final şi la rezervaţie.
Poarta era închisă, însă am intrat şi l-am găsit la lucru pe îngrijitorul rezervaţiei. L-am întrebat dacă este permisă vizitarea şi acesta ne-a răspuns afirmativ, ulterior însoţindu-ne către foişorul creat special pentru vizitatori. Acest foişor îţi oferă o privire de ansamblu asupra zonei în care stau zimbri.
Am înţeles de la îngrijitor că sunt vreo' 30 de exemplare, şi tinere şi adulte. Am văzut chiar şi 2 specimene foarte tinere, de câteva luni. Îngrijitorul a fost amabil şi ne-a dat nişte ştiuleţi de porumb cu care să-l momim pe "curiosul" turmei de zimbri. Acesta s-a cam lăsat aşteptat, apărând după ceva timp.
Ulterior, din discuţia cu îngrijitorul, am aflat că înainte să sosim tocmai mâncaseră, şi că de aceea porumbul nu mai prezenta niciun interes pentru ei. Oricum, eram pregatiţi cu nişte Eugenii, pe-astea le-a înfulecat imediat.
Am mai stat vreo jumătate de oră la poveşti în foişor şi după aceea am făcut drum întors spre casă. O bucată de traseu am făcut-o pe unde am venit, însă la un moment dat am preferat să ieşim în drumul judeţean şi să continuăm pe şosea, pentru că trebuia să ajungem repejor în Bucureşti. În mare, traseul nostru a fost asemănător cu cel afisat in harta de mai jos, cu menţiunea că la noi a însumat 50 km datorită orientării cu harta şi implicit a bălăurelilor dese.
Este o tura frumoasă, nesolicitantă, pe care v-o recomand. Noi am dori să o refacem la primăvară. Toate cele bune, Robert
