Despre Teamă, Căzături și Accidentări
Despre Teamă, Căzături și Accidentări
Postat la: 11 noiembrie 2014
Salutare tuturor,
La cererile voastre, astăzi vom dezbate o latură mai delicată a mountain bike-ului, o latură care vrute nevrute face parte din sportul nostru, fiind doar o chestiune de timp până ne vom lovi de aceasta. Deși nu există un manual de instrucțiuni pentru aceste situații, de-alungul anilor, am trecut prin multe situații și am deprins un oarecare bagaj de cunoștințe care ne poate fi de folos. Cazul normal sau școala pe care am avut-o eu, spunea că trebuie să treci prin asta și singur, urmând să îti vei da seama ce și cum. Singur te vei pune pe picioare și singur îți vei învăța lecțiile.
Se spune că sfatul necerut de nimeni este dăunător sau că mulți aud, puțini pricep. La modul general, nimic mai adevărat, însă dacă mă uit înapoi în experiențele personale, realizez că mi-ar fi prins foarte bine prezența unor sfaturi în momentele dificile.
Între riderii experimentați, aceste cunoștințe sau atitudini sunt prezente, pentru că sunt cu toții trecuți prin asta. Au ajuns acolo unde au ajuns și datorită prezenței acestor întâmplări neplăcute. Dar, dacă discutăm despre un începător, care savurează din plin plăcerea mountain bike-ului, pus în fața unei accidentări grave, ce putem spune? Lăsăm rezultatul final la voia întâmplării sau la selecția naturală? Cred că lecțiile usturătoare și aspre învățate de-alungul timpului se pot împărți și în acest caz, chiar dacă este o temă cât se poate de dificilă. De asemenea, mai cred că, vom putea găsi printre aceste cuvinte o logică bună de pus în aplicare când va veni momentul.
În cele ce urmează vom discuta despre frică, căzături, accidentări și jocul minții. În acest subiect sunt lucruri pe care le vom putea schimba și lucruri pe care nu. Spuneam la un moment dat, într-un tutorial, ca propria minte ne poate fi aliat sau dușman și că alegerea valenței acesteia o dictăm noi înșine. Astfel, în cazul acelor lucruri pe care nu le putem schimba, vom încerca să ne schimbăm noi perspectiva, pentru că da, este corect din punct de vedere moral să ne mințim mintea cu folos. Cazul invers fiind mult mai frecvent și mai lipsit de folos. Deci, chiar dacă lucrurile nedorite tot se întâmplă, vom vedea și că de fiecare dată, putem influența rezultatul, gravitatea sau cicatricile mentale pe care le lasă în urmă.
La modul general, ramura sportului pe care o preferăm, putem spune că dictează frecvența acestor situații, însă vom vedea în continuare că cea mai mare generatoare a acestora, este propria persoană. Nu bicicleta, nu vremea, nu traseul sunt de vină. Noi suntem de vină.
Sportul nostru prezintă un grad mai ridicat de periculozitate față de multe alte sporturi, dar tot asta îi și dictează selecția participării. Dacă ar fi ușor din punct de vedere tehnic sau fizic și nu ar fi periculos, toată lumea ar fi în munți pe două roți.
De aici în colo, conclud, că datul pe bicicletă nu este pentru toată lumea, iar cei care decid să se aventureze în această lume, trebuie să țină cont și de această latură mai puțin plăcută a sportului nostru.
La fel ca în celelalte sporturi de risc și în cazul nostru, acesta este dozabil. Prezența acestuia fiind dictată în majoritatea cazurilor de către ”piesa dintre ghidon și șa”. Echipamentul ne va permite întotdeauna scăderea vitezei sau schimbarea direcției. Mintea de asemenea poate să ne spună: ”hoppa! nu pe acolo! frână, dă-te jos și ia-o la picior”.
Să nu uităm că mountain bike-ul nu este un sport extrem. De altfel nici nu cred în existența vreunui sport extrem. Atât timp cât putem discuta despre o repetiție, o pregătire, un antrenament sau o evoluție graduală, termenul de extrem nu are ce căuta în discuție. Oare gimnastica de ce nu este privită ca un sport extrem? este un sport spectaculos, deloc ușor și cu o prezență ridicată a riscului. Dacă riscul e dozabil și avem evoluție progresivă, lucrurile stau mai bine în raport cu această parte mai neplăcută. Să fim înțeleși, nu este loterie!
Frica
În sportul nostru, unul dintre principalii factori generatori ai fricii este viteza:
Fizicul uman este poate cea mai complexă prezență de pe această planetă. Pentru cei care nu cred în minuni, pot oricând să se privească în oglindă. Este elementul perfect conceput și realizat pentru viața de zi cu zi. Dar, să recunoaștem totuși, nu am fost concepuți în șa, iar bicicleta depășește cu mult limitele cadrului pentru care am fost concepuți. Static, ființa umană este în confort, iar dinamic în medie acesta atinge undeva la 5km/h, cea mai mare viteză atinsă de om, fără alte mijloace externe, fiind de 44.72km/h. Este de înțeles deci, că bicicleta depășește cu mult acest cadru natural de desfășurare al ființei umane. De aici urmând să apară și problemele.
Dicționarul ne spune că frica este o stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar.
Datorită faptului că ne depășim acest cadru natural de desfășurare, organismul va sesiza prezența unui pericol, fie acesta real fie imaginar. Este ușor să admirăm un peisaj plăcut în timp ce ne plimbăm într-o seară de vară prin natură nu? Să presupunem că ne aflăm în același cadru natural, pe o autostradă, în mașină, circulând cu 200km/h. Nu numai că nu vom putea degusta acel peisaj, din contră, nici nu-i vom sesiza prezența, pentru că organismul va solicita toate resursele proprii pentru focusul necesar. Un fel de survival mode.
Dar, să nu uităm de o altă calitate extraordinară a fizicului/psihicului uman. Aceea de adaptare. Pentru că astăzi mergem cu 10km/h, mâine cu 20km/h, poimâine cu 30km/h. Atât timp cât punem în aplicare o creștere graduală a vitezei în concordanță cu propriul confort psihic, lucrurile devin mult mai ușoare; organismul se va adapta de la sine. De frica de viteză nu vom putea scăpa niciodată. Întotdeauna există acel 200km/h, sau mai repede. Un Lewis Hamilton care se simte confortabil la 360km/h sigur ar fi pătruns de frică la 600km/h.
Singurul lucru pe care il putem face, este să câștigăm acel confort la o anumită viteză pe care o putem crește pas cu pas, în timp.
In cazul personal, nu mă gândesc niciodată la viteza cu care merg, poate m-aș și speria dacă aș ști. Viteza este dictată de confortul pe care il am în timp ce mă dau. Iar aici intervin mai mulți factori: experiența, deprinderile tehnice, dificultatea traseului, echipamentul de care dispun și factorul mental prin starea de spirit în care mă aflu. Tind să cred, că la fel este și cazul altora. Deci, dacă discutăm despre frică și viteză, trebuie să ținem cont de: adaptarea vitezei la confortul personal și creșterea graduală a vitezei, în timp ce păstrăm acel confort.
Frica își mai face prezența și datorită lipsei de control generată de dificultatea terenului pe care il parcurgem. Cu această situație am mai tot avut tangențe în tutorialele anterioare. Spuneam că încrederea în sine este inamicul fricii, iar că încrederea în sine survine în urma controlului. Mai departe, controlul este dobândit prin aplicarea diverselor tehnici deja discutate. Corect?
De asemenea, aplicarea acelor tehnici necesită concentrare, astfel mintea va fi concentrată pe aplicarea acestora și mult prea ocupată pentru a genera frica. Să încercăm să punem în aplicare acele tehnici și gradual vom putea observa dispariția fricii.
Lupta cu frica o avem cu toții dar ar fi indicat să cântărim cât se poate de bine experiența personală sau nivelul de abilități de care dispunem în momentul în care trebuie să ne luptăm cu aceasta. Dacă știm că suntem pregătiți, și că avem bagajul necesar de abilități, putem să ignorăm frica.
Însă în orice alt caz, am face bine să ținem cont de aceasta și să-i dăm ascultare. Frica nu va fi prezentă niciodată din greșeală, aceasta va avea întotdeauna un motiv. Întotdeauna am considerat această ascultare a fi înțelepciune și tărie de caracter, indiferent de vorbele altora. Mai bine fricos în ochii altora decât cazat la vreun hotel al Ministerului Sănătății.
Căzăturile
Presupun a fi de la sine înțeleasă complexitatea acestui subiect, pentru că nici o căzătură nu seamănă cu alta. Discutăm de persoane diferite, locuri diferite, tehnici diferite, regimuri de viteză diferite, stări diferite etc. Categoric nu există un manual în acest sens. Cert este că mai devreme sau mai târziu ne vom lovi de ele, obligatoriu. Singurul lucru pe care îl putem face este să încercăm să identificăm cadrul în care prezența căzăturilor este mai frecventă.
Lucrul care mă face să îmi permit să scriu aceste câteva cuvinte, este tocmai observarea acestui cadru de desfășurare al căzăturilor. Deși nu sunt clar văzător, cam pot sesiza prezența factorilor care compun acest cadru. S-a întâmplat de nenumărate ori să spun că, cutare va păți astăzi ceva și să se întâmple acel lucru. Uneori chiar și în cazul meu pot sesiza prezența acelor factori și lesne de înțeles, până se lasă seara, ajung la vânătoare de iepuri. Desigur, discutăm de o multitudine de factori, însă oricine le poate observa prezența, atât timp cât știe la ce să se uite. Câțiva dintre cei mai importanți:
Raportul lui Sorin Părău de 70-100\%
Sorinel îi spunea unui coleg, că atât timp cât se dă în regim de 70\%, indiferent unde, nu va cădea niciodată! În schimb, oricând i se poate întâmpla să cadă, în momentele în care se dă în regimul său de 100\%. Poate sună interesant, dar datul la 70\% este mult mai fun și mai eficace în evoluția noastra decât cel de 100\%. Mintea este liberă și dispusă la învățat, spre deosebire de 100\% când aceasta ”se luptă pentru supraviețuire”.
Motivele pentru care alegem prea des acel 100\% sunt multe, dar am face bine să ne abținem. Putem parcurge ici colo câte o porțiune, sau câteva secvențe pe zi de dat în zonele în care ne simțim confortabil și dacă suntem în starea mentală optimă. 100\% trebuie menținut sporadic.
Excepții? competițiile. Despre care totuși, să nu uităm, sunt o singură manșă.
Starea mentală
Știm că datul implică și un efort psihic. Acesta necesită prezența unei minți curate și a unei concentrări maxime. Lucru nu întotdeauna posibil de altfel. Pentru că poate nu ne-am trezit bine, am condus mult înainte de dat, sau poate suntem îngândurați, sau poate avem lipsă de concentrare, poate nu avem chef etc. Stările sunt multe, însă nici una dintre ele nu ne este favorabilă. Deși, cam tind să dispară toate odată ce începem să ne dăm, prezența lor inițială constituie în general un factor generator al acelui cadru de desfășurare al căzăturilor.
Cele mai bune medicamente în acest sens sunt încălzirea dinaintea datului, pentru că știm că aceasta are și valențe pe plan psihic și ne ajută să facem mai ușor trecerea de la starea mentală în care ne aflăm, în starea mentală în care trebuie să ne aflăm. Un alt medicament ar fi datul încet și cu precauție sporită în prima parte a zilei. N-am auzit pe nimeni niciodată să spună că prima tură din zi a fost cea mai bună. Oare care să fie motivul?
Spectatorii
Idiferent de genul acestora, fie că sunt colegii de dat, fie că sunt spectatori la o competiție, ar trebui complet ignorați. Prezența acestora va genera întotdeauna o falsă percepție asupra propriilor abilități. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, putem aduce în discuție și o dorință de afirmare, cazuri au fost gârlă. Deși e mare lucru să dovedești ceva în fața a zeci sau sute de oameni, totodată se poate să fie și o prostie care să ne coste, pentru că datul care depășește limita abilităților personale înseamnă deja noroc.
Pentru că am fost și eu victimă poate de prea multe ori, regula personală spune așa: dacă aș fi singur, m-aș mai încumeta să dovedesc acel lucru? dacă răspunsul este nu, acei spectatori pot fi și femei goale, voi sta cuminte în banca mea.
Ceasul rău
Ei bine, acesta este neprevăzutul care poate să apară și în cele mai optime condiții. Indiferent că avem 60km/h sau 3km/h. Deseori sunt căzături greu de explicat, atribuite în general simplului ghinion. Ex: s-a rupt contrapanta, explozie la roata de față, s-a rupt ghidonul, mi-a alunecat piciorul de pe pedală. Nu sunt foarte dese, dar trebuie să acceptăm și faptul că uneori mergem și la loterie.
Poate pare puțin stupid ca unui subiect atât de complex precum sunt căzăturile să-i atribui doar câteva explicații, probabil ar mai fi și altele, dar dacă generalizăm, în aceste câteva rânduri vom găsi vinovatul pentru mai fiecare căzătură pe care am avut-o.
Fiecare căzătură ar trebui, dacă este posibil, să fie urmată de o aspră analiză. Ce s-a întâmplat, care au fost motivele, unde am greșit, ce puteam face. Această analiză este una cât se poate de importantă, altfel riscăm să ne lovim de un perete mental de fiecare dată când vom fi puși în aceeași situație. Totodată, această analiză va reprezenta și lecția pe care o avem de învățat, pentru că fiecare căzătură în sine reprezintă o lecție.
Mă întreba un coleg recent, despre cum să cadă, pentru că se tot accidenta la mâini. Foarte greu de răspuns la acest gen de întrebări, pentru că nu există o regulă despre cum să cazi cu bicicleta. Nu este ceva ce ne dorim, și nici nu prea este ceva ce putem dicta. Acum voi cădea pe spate, acum voi cădea pe față.
Dar, ar putea fi câteva lucruri de spus:
În copilărie/adolescență am făcut judo. Ultimii fiind la un nivel de oarecare performanță. Acolo există o anumită ”școală a căderii”. Nu aș putea să o numesc învățătură, pentru că este ceva mult mai mult, mai degrabă o alipire în subconștient. Repetiție după repetiție, de-a lungul anilor, mi-a devenit a doua natură, fără să-mi dau seama. Am mulți ani în spate, cu nenumărate căzături și accidentări. Unele grave altele mai puțin grave. Entorse peste entorse, răni, fisurări de oase etc. în schimb nu mi-am rupt niciodată nimic. Ciudat, într-un sport cunoscut ca ”sportul claviculelor”. Tind să cred că există o legătură între anii petrecuți pe saltea și cei petrecuți la vânătoare de iepuri.
Cele de mai jos nu sunt deloc reguli, poate doar sfaturi, poate nici măcar atât. Am să vă rog să le luați ca atare:
Over the bars, O.T.B. sau căzăturile peste ghidon.
- căzătură inamică a mâinilor, umerilor, capului și gâtului. În cele mai multe cazuri omul are tendința de a opri orice mișcare necontrolată sau nedorită, în cele de față generată de inerție. Astfel suntem propulsați peste ghidon și punem mâinile jos cu scopul de proptă, de a ne opri. Întreaga forță și întreg șocul se va transfera pe primul punct care va atinge solul. Cel mai frecvent caz de fracturare a mâinilor sau claviculei.
O rezolvare, pe care eu o pun în aplicare, deși instinctual, în perimetrul cu saltea, purta denumirea de Mae Ukemi:
Astfel, nu încerc stoparea inerției, din contră, îi dau curs. Mâinile vor avea rolul de ghidare al rotației și nu vor fi supuse șocului. Întreaga mișcare, putem spune că va dispersa șocul. Deși ajungem să ne expunem spatele față de teren, lucru nu tocmai bun, impactul va fi mai domoale prin rostogolire. Deci, roll with it.
Înghețarea
O senzație destul de greu de explicat, însă cei care au trăit-o știu despre ce vorbesc. Este vorba despre acele câteva sutimi de secundă, din timpul unei căzături în care avem senzația că ni se taie filmul. Nu vedem și nu percepem nimic. Suntem lipsiți de orice control aspura propriei noastre persoane. Acel dead sailor al săriturilor în cazul începătorilor are la bază acest îngheț de scurtă durată. Poate unii ați fost mai puțin norocoși și ați trăit această senzație în cazul unui accident de mașină. Deși înghețul se măsoară în fracțiuni de secundă, senzația se aseamănă cu secunde întregi.
Despre efectul acestui îngheț cred că e lesne de înțeles cam cât de dăunător poate fi. Practic, în momentele în care ar trebui să atingem gradul maxim de concentrație și să avem cele mai eficace reacții, noi înghețăm. Deloc de dorit.
Înghețul poate să dispară cu timpul, însă acest lucru implică exercițiu care să supună fizicul la o situație cât mai apropiată de dinamica unei căzături.
Exercițiul pe acele trambuline cu plasă (trampoline) cu diverse flic-flac-uri sunt un bun exercițiu. Ne vom adapta foarte repede la aceste mișcări, și vom câștiga teren față de acel îngheț. Dacă la primul flic-flac vom fi înghețați în aer, după puțin exercițiu, vom dispune de maxima atenție, chiar dacă ne aflăm cu capul în jos.
Încălzirea înainte de dat, prin rotirea capului, sau rotirea trunchiului, este și aceasta benefică și categoric va avea un cuvânt de spus asupra înghețului.
SuperGlue
Un alt exemplu generator de fracturi de clavicule este adezivul invizibil care ne menține lipit de bicicletă în timpul unei căzături. Este o practică comună să cădem, să ne rostogolim și doar după ce ne-am oprit din mișcare eliberăm ghidonul din mână. În cazul unei căzături, asemeni unei relații care merge prost, am face bine să o luăm fiecare pe drumul lui. Noi într-o parte, bicicleta în alta.
Atunci când căzătura este deja declanșată, dacă vom da drumul bicicletei, ne vom putea folosi de membre pentru a ne echilibra sau atenua diversele șocuri. Lucru mai greu de pus în practică când avem un ghidon în mână. Putem observa în ramura de dirt jumping, acel bail sau catapultare. Dacă lucrurile merg prost, primul lucru este eliberarea bicicletei.
Accidentările
Prin accidentare mă refer la efectul cauzat de o căzătură, mai concret un efect care ne duce obligatoriu la repaos. Dacă repaos sună prea frumos, să ne închipuim că în plin sezon, medicul ne dă vestea că avem de stat x luni în pat, sau x luni trebuie să purtăm ghips și cel mai grav, x luni nu ne putem atinge de bicicletă.
Acum, fiecare dintre noi are un punct diferit asupra accidentărilor. Pentru că unii dintre noi ajung la urgențe la cea mai mică julitură pe când alții realizează doar după o săptămână că au mâna ruptă. Nici unul dintre aceste exemple nu este de lăudat și ca de obicei trebuie să găsim acea medie între cele două situații.
Accidentarea survine în urma unei căzături. Deci putem discuta despre trecut deja, iar trecutul nu avem cum să îl schimbăm. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Singurul lucru pe care îl putem face este să ne reglăm punctul de vedere asupra lucrurilor, pentru că greutățile convalescenței pot deveni mai lesne sau mai greu de dus în funcție de starea mentală în care ne aflăm.
Desigur, nu putem să ne bucurăm de așa ceva, dar nici nu e cazul să ne spânzurăm.
În continuare, deși nu pot să încalț pantofii altuia, am să enumăr câteva dintre metodele care au funcționat la mine:
Din păcate, am văzut prea multe cazuri de oameni talentați care și-au încheiat cariera după prima accidentare mai gravă. Pe de altă parte, am văzut și exemple uluitoare, când persoana a dovedit contrariul medicilor, revenindu-și într-un timp record și mai mult se dă în continuare pe bicicletă. Ba chiar mai bine decât a făcut-o înainte.
Știu că mă tot repet spunând că suntem toți la fel, pentru că, cu toții avem două mâini și două picioare, însă capul sau puterea mentală este diferită la fiecare dintre noi.
Legat de această putere mentală, se spune că caracterele tari sălășluiesc în persoanele încercate. Încercările la care suntem supuși fiind halterele de exercițiu în planul mental. Oricând putem privi accidentările ca pe încercări.
La urma urmei mountain bike-ul este și o alegere a caracterului, pentru că sportul este doar o preocupare dictată de acesta. Cu toții avem preocupări: unii merg pe munte, alții merg în club, unii cațără Everestul alții coboară o bordură. Caracterul personal este cel care ne dictează preocuparea sau nivelul acesteia. Nu vom întâlni niciodată un caracter slab alături de lucruri mărețe. Fiecare urcuș va fi presărat cu încercări, care vor zidi acel caracter, direct sau indirect. Mountain bike-ul este unul dintre multele activități mărețe și pline de realizări, dar la fel este și traversarea unei perioade grele de vindecare.
Toți riderii de calibru au această natură. Desigur, nu accidentările le garanteză aceste calități, însă categoric fiecare perioadă de convalescență zidește în om un anumit ceva, generând o schimbare. Ajunși la pat, să ținem minte acest lucru, pe cursă lungă vom trage și foloase.
Următoarea automințire ar fi plata și răsplata. Bicicleta ne poate oferi din când în când momente de-a dreptul euforice și nimic pe lumea asta nu ne poate face să ne simțim în acest fel. Rar, dar se întâmplă. Ei bine, dacă am ajuns să trăiesc acele momente plăcute, acum e momentul să pun în balanță și răsplata. Durerea fiind moneda cu care mi-am plătit fun-ul.
Fiecare trick învățat, pe vremuri să lăsa cu coate sparte. Însă odată deprins acel trick, aveam și mulțumirea că a fost plătit cu vârf și îndesat. Sentimentul de realizare vs. plată, pentru că nimic nu e gratis.
Durerea poate fi percepută ca o simplă stare de spirit. Nu putem deveni imuni, dar putem să o facem mai ușor de tolerat reglându-ne puțin psihicul. De asemenea, în timp, omul se și poate obișnui mai mult sau mai puțin cu aceasta.
Prima zi
Este bine să ne impunem un target, acea prima zi de umblat însă mai ales acea primă zi de dat. O visare plăcută, o închipuire a lucrurilor bune care vor să vină. După o accidentare, la urma urmei, numai lucruri bune pot să urmeze. Puteți să o numiți speranță, dor sau cum doriți, însă acea primă zi să o avem întipărită în minte tot timpul. Timp care apropo, trece al naibii de greu în aceste perioade.
Furtul darului
În prima zi de dat, de fapt în prima perioadă vom avea aceleași așteptări de la noi în cele ale datului. Vom dori să fim la fel de rapizi, la fel de abili pe bicicletă. După o pauză îndelungată, șansele sunt să ne lovim de un perete de netraversat, pentru că nu ne vom putea regăsi. Nu mai avem control, frica este prezentă, simțul bicicletei nu mai este atât de ascuțit precum înaintea accidentării.
Vorba cu datul pe bicicletă care nu se uită niciodată, se referă la plimbatul cu bicicleta. Pentru că între dat și plimbat este o mare diferență. Datul se va uita întotdeauna în lipsa exercițiului. Astfel suntem simple fantome ale trecutului: știam că pot lua virajul acesta, țin minte că am făcut aia și aia și acum nu mă simt în stare, de parcă cineva ne-ar fi furat toată cunoașterea și toate deprinderile. Toate acestea duc la un aspru declin al încrederii de sine. Încredere pentru care am depus atâta muncă, tinde să se risipească.
Întâmplarea face ca exemplul de mai sus, Adrian, să se afle tocmai la acest stadiu și nu pot să nu observ o oarecare frustrare. S-a însănătoșit tun, dar e mai greu să te bucuri de dat cu un ghiveci de năluci în cap.
Totul se rezumă la așteptări și la obiectivitate. Dacă privim obiectiv lucrurile, nu este nimic ieșit din comun. În lipsa repetiției, datul are de suferit. Este clar ca bună ziua. Trebuie să ne întipărim bine în cap acest lucru și să ținem cont de situație când ne vom dicta așteptările. Visul acela cu prima zi, la urma urmei este un vis și trebuie tratat ca atare, pentru că doar cu răbdare și exercițiu vom putea ajunge la nivelul de dinaintea accidentării. În schimb, vom ajunge la acel nivel într-o perioadă mult mai scurtă. Să nu ne închipuim că vor fi necesari ani și ani pentru a ajunge iarași la acolo. Tind chiar să observ că de-a lungul anilor, după fiecare accidentare, perioada de revenire tinde să fie tot mai scurtă.
Deși cele de mai sus nu reprezintă un subiect tabu, realizez că nu prea am avut sau că nu prea am auzit dezbateri legate despre aceste subiecte. Straniu, mai ales dacă țin cont că mai toți colegii cunoscuți au trecut prin asta. Și mai straniu, pentru că sportul nostru prezintă acel grad mai ridicat de risc.
Prin prezenta, pot spune că am încercat mai mult să-mi aștern gândurile sau punctele de vedere. Dacă aceste rânduri reprezintă varianta optimă pentru toți, nu pot spune. Dar pot spune că în ceea ce mă privește, au fost, sunt și vor fi optime. Un subiect cât se poate de subiectiv, astfel las la atitudinea fiecăruia judecata sau aplicarea celor de mai sus. Rămân cu speranța că există un folos pentru fiecare dintre noi în cele de mai sus.
Până data viitoare,
Salutare,
Mitzu
La cererile voastre, astăzi vom dezbate o latură mai delicată a mountain bike-ului, o latură care vrute nevrute face parte din sportul nostru, fiind doar o chestiune de timp până ne vom lovi de aceasta. Deși nu există un manual de instrucțiuni pentru aceste situații, de-alungul anilor, am trecut prin multe situații și am deprins un oarecare bagaj de cunoștințe care ne poate fi de folos. Cazul normal sau școala pe care am avut-o eu, spunea că trebuie să treci prin asta și singur, urmând să îti vei da seama ce și cum. Singur te vei pune pe picioare și singur îți vei învăța lecțiile.
Latura întunecată a sportului nostru Sursa: www.vitalmtb.com |
Se spune că sfatul necerut de nimeni este dăunător sau că mulți aud, puțini pricep. La modul general, nimic mai adevărat, însă dacă mă uit înapoi în experiențele personale, realizez că mi-ar fi prins foarte bine prezența unor sfaturi în momentele dificile.
Între riderii experimentați, aceste cunoștințe sau atitudini sunt prezente, pentru că sunt cu toții trecuți prin asta. Au ajuns acolo unde au ajuns și datorită prezenței acestor întâmplări neplăcute. Dar, dacă discutăm despre un începător, care savurează din plin plăcerea mountain bike-ului, pus în fața unei accidentări grave, ce putem spune? Lăsăm rezultatul final la voia întâmplării sau la selecția naturală? Cred că lecțiile usturătoare și aspre învățate de-alungul timpului se pot împărți și în acest caz, chiar dacă este o temă cât se poate de dificilă. De asemenea, mai cred că, vom putea găsi printre aceste cuvinte o logică bună de pus în aplicare când va veni momentul.
În cele ce urmează vom discuta despre frică, căzături, accidentări și jocul minții. În acest subiect sunt lucruri pe care le vom putea schimba și lucruri pe care nu. Spuneam la un moment dat, într-un tutorial, ca propria minte ne poate fi aliat sau dușman și că alegerea valenței acesteia o dictăm noi înșine. Astfel, în cazul acelor lucruri pe care nu le putem schimba, vom încerca să ne schimbăm noi perspectiva, pentru că da, este corect din punct de vedere moral să ne mințim mintea cu folos. Cazul invers fiind mult mai frecvent și mai lipsit de folos. Deci, chiar dacă lucrurile nedorite tot se întâmplă, vom vedea și că de fiecare dată, putem influența rezultatul, gravitatea sau cicatricile mentale pe care le lasă în urmă.
Indiferent ce gândim, avem dreptate... Sursa: playaslife.wordpress.com |
La modul general, ramura sportului pe care o preferăm, putem spune că dictează frecvența acestor situații, însă vom vedea în continuare că cea mai mare generatoare a acestora, este propria persoană. Nu bicicleta, nu vremea, nu traseul sunt de vină. Noi suntem de vină.
Sportul nostru prezintă un grad mai ridicat de periculozitate față de multe alte sporturi, dar tot asta îi și dictează selecția participării. Dacă ar fi ușor din punct de vedere tehnic sau fizic și nu ar fi periculos, toată lumea ar fi în munți pe două roți.
De aici în colo, conclud, că datul pe bicicletă nu este pentru toată lumea, iar cei care decid să se aventureze în această lume, trebuie să țină cont și de această latură mai puțin plăcută a sportului nostru.
La fel ca în celelalte sporturi de risc și în cazul nostru, acesta este dozabil. Prezența acestuia fiind dictată în majoritatea cazurilor de către ”piesa dintre ghidon și șa”. Echipamentul ne va permite întotdeauna scăderea vitezei sau schimbarea direcției. Mintea de asemenea poate să ne spună: ”hoppa! nu pe acolo! frână, dă-te jos și ia-o la picior”.
Frânele, sau plasa noastră de siguranță Sursa: vitalmtb.com |
Să nu uităm că mountain bike-ul nu este un sport extrem. De altfel nici nu cred în existența vreunui sport extrem. Atât timp cât putem discuta despre o repetiție, o pregătire, un antrenament sau o evoluție graduală, termenul de extrem nu are ce căuta în discuție. Oare gimnastica de ce nu este privită ca un sport extrem? este un sport spectaculos, deloc ușor și cu o prezență ridicată a riscului. Dacă riscul e dozabil și avem evoluție progresivă, lucrurile stau mai bine în raport cu această parte mai neplăcută. Să fim înțeleși, nu este loterie!
Frica
În sportul nostru, unul dintre principalii factori generatori ai fricii este viteza:
Fizicul uman este poate cea mai complexă prezență de pe această planetă. Pentru cei care nu cred în minuni, pot oricând să se privească în oglindă. Este elementul perfect conceput și realizat pentru viața de zi cu zi. Dar, să recunoaștem totuși, nu am fost concepuți în șa, iar bicicleta depășește cu mult limitele cadrului pentru care am fost concepuți. Static, ființa umană este în confort, iar dinamic în medie acesta atinge undeva la 5km/h, cea mai mare viteză atinsă de om, fără alte mijloace externe, fiind de 44.72km/h. Este de înțeles deci, că bicicleta depășește cu mult acest cadru natural de desfășurare al ființei umane. De aici urmând să apară și problemele.
Dicționarul ne spune că frica este o stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar.
Pericol real? sau imaginar? Sursa: evantage.wordpress.com |
Datorită faptului că ne depășim acest cadru natural de desfășurare, organismul va sesiza prezența unui pericol, fie acesta real fie imaginar. Este ușor să admirăm un peisaj plăcut în timp ce ne plimbăm într-o seară de vară prin natură nu? Să presupunem că ne aflăm în același cadru natural, pe o autostradă, în mașină, circulând cu 200km/h. Nu numai că nu vom putea degusta acel peisaj, din contră, nici nu-i vom sesiza prezența, pentru că organismul va solicita toate resursele proprii pentru focusul necesar. Un fel de survival mode.
Dar, să nu uităm de o altă calitate extraordinară a fizicului/psihicului uman. Aceea de adaptare. Pentru că astăzi mergem cu 10km/h, mâine cu 20km/h, poimâine cu 30km/h. Atât timp cât punem în aplicare o creștere graduală a vitezei în concordanță cu propriul confort psihic, lucrurile devin mult mai ușoare; organismul se va adapta de la sine. De frica de viteză nu vom putea scăpa niciodată. Întotdeauna există acel 200km/h, sau mai repede. Un Lewis Hamilton care se simte confortabil la 360km/h sigur ar fi pătruns de frică la 600km/h.
Peisaj? ce peisaj? Sursa: hdw.eweb4.com/ |
Singurul lucru pe care il putem face, este să câștigăm acel confort la o anumită viteză pe care o putem crește pas cu pas, în timp.
In cazul personal, nu mă gândesc niciodată la viteza cu care merg, poate m-aș și speria dacă aș ști. Viteza este dictată de confortul pe care il am în timp ce mă dau. Iar aici intervin mai mulți factori: experiența, deprinderile tehnice, dificultatea traseului, echipamentul de care dispun și factorul mental prin starea de spirit în care mă aflu. Tind să cred, că la fel este și cazul altora. Deci, dacă discutăm despre frică și viteză, trebuie să ținem cont de: adaptarea vitezei la confortul personal și creșterea graduală a vitezei, în timp ce păstrăm acel confort.
Frica își mai face prezența și datorită lipsei de control generată de dificultatea terenului pe care il parcurgem. Cu această situație am mai tot avut tangențe în tutorialele anterioare. Spuneam că încrederea în sine este inamicul fricii, iar că încrederea în sine survine în urma controlului. Mai departe, controlul este dobândit prin aplicarea diverselor tehnici deja discutate. Corect?
De asemenea, aplicarea acelor tehnici necesită concentrare, astfel mintea va fi concentrată pe aplicarea acestora și mult prea ocupată pentru a genera frica. Să încercăm să punem în aplicare acele tehnici și gradual vom putea observa dispariția fricii.
Lupta cu frica o avem cu toții dar ar fi indicat să cântărim cât se poate de bine experiența personală sau nivelul de abilități de care dispunem în momentul în care trebuie să ne luptăm cu aceasta. Dacă știm că suntem pregătiți, și că avem bagajul necesar de abilități, putem să ignorăm frica.
Însă în orice alt caz, am face bine să ținem cont de aceasta și să-i dăm ascultare. Frica nu va fi prezentă niciodată din greșeală, aceasta va avea întotdeauna un motiv. Întotdeauna am considerat această ascultare a fi înțelepciune și tărie de caracter, indiferent de vorbele altora. Mai bine fricos în ochii altora decât cazat la vreun hotel al Ministerului Sănătății.
Recepție Hotel Ministerul Sănătății Sursa: sanatate.alba24.ro |
Căzăturile
Presupun a fi de la sine înțeleasă complexitatea acestui subiect, pentru că nici o căzătură nu seamănă cu alta. Discutăm de persoane diferite, locuri diferite, tehnici diferite, regimuri de viteză diferite, stări diferite etc. Categoric nu există un manual în acest sens. Cert este că mai devreme sau mai târziu ne vom lovi de ele, obligatoriu. Singurul lucru pe care îl putem face este să încercăm să identificăm cadrul în care prezența căzăturilor este mai frecventă.
Vizuină de iepuri Sursa: vitalmtb.com |
Lucrul care mă face să îmi permit să scriu aceste câteva cuvinte, este tocmai observarea acestui cadru de desfășurare al căzăturilor. Deși nu sunt clar văzător, cam pot sesiza prezența factorilor care compun acest cadru. S-a întâmplat de nenumărate ori să spun că, cutare va păți astăzi ceva și să se întâmple acel lucru. Uneori chiar și în cazul meu pot sesiza prezența acelor factori și lesne de înțeles, până se lasă seara, ajung la vânătoare de iepuri. Desigur, discutăm de o multitudine de factori, însă oricine le poate observa prezența, atât timp cât știe la ce să se uite. Câțiva dintre cei mai importanți:
Raportul lui Sorin Părău de 70-100\%
Sorinel îi spunea unui coleg, că atât timp cât se dă în regim de 70\%, indiferent unde, nu va cădea niciodată! În schimb, oricând i se poate întâmpla să cadă, în momentele în care se dă în regimul său de 100\%. Poate sună interesant, dar datul la 70\% este mult mai fun și mai eficace în evoluția noastra decât cel de 100\%. Mintea este liberă și dispusă la învățat, spre deosebire de 100\% când aceasta ”se luptă pentru supraviețuire”.
Sorin Părău Sursa: hila.ro |
Motivele pentru care alegem prea des acel 100\% sunt multe, dar am face bine să ne abținem. Putem parcurge ici colo câte o porțiune, sau câteva secvențe pe zi de dat în zonele în care ne simțim confortabil și dacă suntem în starea mentală optimă. 100\% trebuie menținut sporadic.
Excepții? competițiile. Despre care totuși, să nu uităm, sunt o singură manșă.
Starea mentală
Știm că datul implică și un efort psihic. Acesta necesită prezența unei minți curate și a unei concentrări maxime. Lucru nu întotdeauna posibil de altfel. Pentru că poate nu ne-am trezit bine, am condus mult înainte de dat, sau poate suntem îngândurați, sau poate avem lipsă de concentrare, poate nu avem chef etc. Stările sunt multe, însă nici una dintre ele nu ne este favorabilă. Deși, cam tind să dispară toate odată ce începem să ne dăm, prezența lor inițială constituie în general un factor generator al acelui cadru de desfășurare al căzăturilor.
Nu se știe niciodată Sursa: 4.bp.blogspot.com |
Cele mai bune medicamente în acest sens sunt încălzirea dinaintea datului, pentru că știm că aceasta are și valențe pe plan psihic și ne ajută să facem mai ușor trecerea de la starea mentală în care ne aflăm, în starea mentală în care trebuie să ne aflăm. Un alt medicament ar fi datul încet și cu precauție sporită în prima parte a zilei. N-am auzit pe nimeni niciodată să spună că prima tură din zi a fost cea mai bună. Oare care să fie motivul?
Spectatorii
Idiferent de genul acestora, fie că sunt colegii de dat, fie că sunt spectatori la o competiție, ar trebui complet ignorați. Prezența acestora va genera întotdeauna o falsă percepție asupra propriilor abilități. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, putem aduce în discuție și o dorință de afirmare, cazuri au fost gârlă. Deși e mare lucru să dovedești ceva în fața a zeci sau sute de oameni, totodată se poate să fie și o prostie care să ne coste, pentru că datul care depășește limita abilităților personale înseamnă deja noroc.
Hai că poți, bagă bagă! Sursa: sowenswrites.com |
Pentru că am fost și eu victimă poate de prea multe ori, regula personală spune așa: dacă aș fi singur, m-aș mai încumeta să dovedesc acel lucru? dacă răspunsul este nu, acei spectatori pot fi și femei goale, voi sta cuminte în banca mea.
Ceasul rău
Ei bine, acesta este neprevăzutul care poate să apară și în cele mai optime condiții. Indiferent că avem 60km/h sau 3km/h. Deseori sunt căzături greu de explicat, atribuite în general simplului ghinion. Ex: s-a rupt contrapanta, explozie la roata de față, s-a rupt ghidonul, mi-a alunecat piciorul de pe pedală. Nu sunt foarte dese, dar trebuie să acceptăm și faptul că uneori mergem și la loterie.
Ghinion, se mai întâmplă din când în când Sursa: static.guim.co.uk |
Poate pare puțin stupid ca unui subiect atât de complex precum sunt căzăturile să-i atribui doar câteva explicații, probabil ar mai fi și altele, dar dacă generalizăm, în aceste câteva rânduri vom găsi vinovatul pentru mai fiecare căzătură pe care am avut-o.
Fiecare căzătură ar trebui, dacă este posibil, să fie urmată de o aspră analiză. Ce s-a întâmplat, care au fost motivele, unde am greșit, ce puteam face. Această analiză este una cât se poate de importantă, altfel riscăm să ne lovim de un perete mental de fiecare dată când vom fi puși în aceeași situație. Totodată, această analiză va reprezenta și lecția pe care o avem de învățat, pentru că fiecare căzătură în sine reprezintă o lecție.
Cu lupa pe detalii Sursa: deluxe.com |
Mă întreba un coleg recent, despre cum să cadă, pentru că se tot accidenta la mâini. Foarte greu de răspuns la acest gen de întrebări, pentru că nu există o regulă despre cum să cazi cu bicicleta. Nu este ceva ce ne dorim, și nici nu prea este ceva ce putem dicta. Acum voi cădea pe spate, acum voi cădea pe față.
Dar, ar putea fi câteva lucruri de spus:
În copilărie/adolescență am făcut judo. Ultimii fiind la un nivel de oarecare performanță. Acolo există o anumită ”școală a căderii”. Nu aș putea să o numesc învățătură, pentru că este ceva mult mai mult, mai degrabă o alipire în subconștient. Repetiție după repetiție, de-a lungul anilor, mi-a devenit a doua natură, fără să-mi dau seama. Am mulți ani în spate, cu nenumărate căzături și accidentări. Unele grave altele mai puțin grave. Entorse peste entorse, răni, fisurări de oase etc. în schimb nu mi-am rupt niciodată nimic. Ciudat, într-un sport cunoscut ca ”sportul claviculelor”. Tind să cred că există o legătură între anii petrecuți pe saltea și cei petrecuți la vânătoare de iepuri.
Cele de mai jos nu sunt deloc reguli, poate doar sfaturi, poate nici măcar atât. Am să vă rog să le luați ca atare:
Over the bars, O.T.B. sau căzăturile peste ghidon.
- căzătură inamică a mâinilor, umerilor, capului și gâtului. În cele mai multe cazuri omul are tendința de a opri orice mișcare necontrolată sau nedorită, în cele de față generată de inerție. Astfel suntem propulsați peste ghidon și punem mâinile jos cu scopul de proptă, de a ne opri. Întreaga forță și întreg șocul se va transfera pe primul punct care va atinge solul. Cel mai frecvent caz de fracturare a mâinilor sau claviculei.
O rezolvare, pe care eu o pun în aplicare, deși instinctual, în perimetrul cu saltea, purta denumirea de Mae Ukemi:
Mae Ukemi Sursa: pu.i.wp.pl |
Astfel, nu încerc stoparea inerției, din contră, îi dau curs. Mâinile vor avea rolul de ghidare al rotației și nu vor fi supuse șocului. Întreaga mișcare, putem spune că va dispersa șocul. Deși ajungem să ne expunem spatele față de teren, lucru nu tocmai bun, impactul va fi mai domoale prin rostogolire. Deci, roll with it.
Altă variantă a aceluiași Mae Ukemi Sursa: rideons.files.wordpress.com |
Înghețarea
O senzație destul de greu de explicat, însă cei care au trăit-o știu despre ce vorbesc. Este vorba despre acele câteva sutimi de secundă, din timpul unei căzături în care avem senzația că ni se taie filmul. Nu vedem și nu percepem nimic. Suntem lipsiți de orice control aspura propriei noastre persoane. Acel dead sailor al săriturilor în cazul începătorilor are la bază acest îngheț de scurtă durată. Poate unii ați fost mai puțin norocoși și ați trăit această senzație în cazul unui accident de mașină. Deși înghețul se măsoară în fracțiuni de secundă, senzația se aseamănă cu secunde întregi.
Îngheț în grup Sursa: viralnova.com |
Despre efectul acestui îngheț cred că e lesne de înțeles cam cât de dăunător poate fi. Practic, în momentele în care ar trebui să atingem gradul maxim de concentrație și să avem cele mai eficace reacții, noi înghețăm. Deloc de dorit.
Înghețul poate să dispară cu timpul, însă acest lucru implică exercițiu care să supună fizicul la o situație cât mai apropiată de dinamica unei căzături.
Exemplu de trampolină Sursa: funtimehire.co.uk |
Exercițiul pe acele trambuline cu plasă (trampoline) cu diverse flic-flac-uri sunt un bun exercițiu. Ne vom adapta foarte repede la aceste mișcări, și vom câștiga teren față de acel îngheț. Dacă la primul flic-flac vom fi înghețați în aer, după puțin exercițiu, vom dispune de maxima atenție, chiar dacă ne aflăm cu capul în jos.
Încălzirea înainte de dat, prin rotirea capului, sau rotirea trunchiului, este și aceasta benefică și categoric va avea un cuvânt de spus asupra înghețului.
SuperGlue
Un alt exemplu generator de fracturi de clavicule este adezivul invizibil care ne menține lipit de bicicletă în timpul unei căzături. Este o practică comună să cădem, să ne rostogolim și doar după ce ne-am oprit din mișcare eliberăm ghidonul din mână. În cazul unei căzături, asemeni unei relații care merge prost, am face bine să o luăm fiecare pe drumul lui. Noi într-o parte, bicicleta în alta.
Mănuși cu SuperGlue Sursa: endless-sphere.com |
Atunci când căzătura este deja declanșată, dacă vom da drumul bicicletei, ne vom putea folosi de membre pentru a ne echilibra sau atenua diversele șocuri. Lucru mai greu de pus în practică când avem un ghidon în mână. Putem observa în ramura de dirt jumping, acel bail sau catapultare. Dacă lucrurile merg prost, primul lucru este eliberarea bicicletei.
Bail, sau eliberarea bicicletei Sursa: tramdockwobbler.files.wordpress.com |
Accidentările
Prin accidentare mă refer la efectul cauzat de o căzătură, mai concret un efect care ne duce obligatoriu la repaos. Dacă repaos sună prea frumos, să ne închipuim că în plin sezon, medicul ne dă vestea că avem de stat x luni în pat, sau x luni trebuie să purtăm ghips și cel mai grav, x luni nu ne putem atinge de bicicletă.
Cazul tipic Sursa: pbs.twimg.com |
Acum, fiecare dintre noi are un punct diferit asupra accidentărilor. Pentru că unii dintre noi ajung la urgențe la cea mai mică julitură pe când alții realizează doar după o săptămână că au mâna ruptă. Nici unul dintre aceste exemple nu este de lăudat și ca de obicei trebuie să găsim acea medie între cele două situații.
Un caz apropiat |
Accidentarea survine în urma unei căzături. Deci putem discuta despre trecut deja, iar trecutul nu avem cum să îl schimbăm. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Singurul lucru pe care îl putem face este să ne reglăm punctul de vedere asupra lucrurilor, pentru că greutățile convalescenței pot deveni mai lesne sau mai greu de dus în funcție de starea mentală în care ne aflăm.
O lună mai târziu |
Desigur, nu putem să ne bucurăm de așa ceva, dar nici nu e cazul să ne spânzurăm.
În continuare, deși nu pot să încalț pantofii altuia, am să enumăr câteva dintre metodele care au funcționat la mine:
Din păcate, am văzut prea multe cazuri de oameni talentați care și-au încheiat cariera după prima accidentare mai gravă. Pe de altă parte, am văzut și exemple uluitoare, când persoana a dovedit contrariul medicilor, revenindu-și într-un timp record și mai mult se dă în continuare pe bicicletă. Ba chiar mai bine decât a făcut-o înainte.
Știu că mă tot repet spunând că suntem toți la fel, pentru că, cu toții avem două mâini și două picioare, însă capul sau puterea mentală este diferită la fiecare dintre noi.
Două luni și trei zile mai târziu |
Legat de această putere mentală, se spune că caracterele tari sălășluiesc în persoanele încercate. Încercările la care suntem supuși fiind halterele de exercițiu în planul mental. Oricând putem privi accidentările ca pe încercări.
La urma urmei mountain bike-ul este și o alegere a caracterului, pentru că sportul este doar o preocupare dictată de acesta. Cu toții avem preocupări: unii merg pe munte, alții merg în club, unii cațără Everestul alții coboară o bordură. Caracterul personal este cel care ne dictează preocuparea sau nivelul acesteia. Nu vom întâlni niciodată un caracter slab alături de lucruri mărețe. Fiecare urcuș va fi presărat cu încercări, care vor zidi acel caracter, direct sau indirect. Mountain bike-ul este unul dintre multele activități mărețe și pline de realizări, dar la fel este și traversarea unei perioade grele de vindecare.
Mind Power Sursa: dailyhealthpost.com |
Toți riderii de calibru au această natură. Desigur, nu accidentările le garanteză aceste calități, însă categoric fiecare perioadă de convalescență zidește în om un anumit ceva, generând o schimbare. Ajunși la pat, să ținem minte acest lucru, pe cursă lungă vom trage și foloase.
Următoarea automințire ar fi plata și răsplata. Bicicleta ne poate oferi din când în când momente de-a dreptul euforice și nimic pe lumea asta nu ne poate face să ne simțim în acest fel. Rar, dar se întâmplă. Ei bine, dacă am ajuns să trăiesc acele momente plăcute, acum e momentul să pun în balanță și răsplata. Durerea fiind moneda cu care mi-am plătit fun-ul.
Fiecare trick învățat, pe vremuri să lăsa cu coate sparte. Însă odată deprins acel trick, aveam și mulțumirea că a fost plătit cu vârf și îndesat. Sentimentul de realizare vs. plată, pentru că nimic nu e gratis.
Durerea poate fi percepută ca o simplă stare de spirit. Nu putem deveni imuni, dar putem să o facem mai ușor de tolerat reglându-ne puțin psihicul. De asemenea, în timp, omul se și poate obișnui mai mult sau mai puțin cu aceasta.
Visul și prima tură Sursa: portfolios.chuckhaney.com |
Prima zi
Este bine să ne impunem un target, acea prima zi de umblat însă mai ales acea primă zi de dat. O visare plăcută, o închipuire a lucrurilor bune care vor să vină. După o accidentare, la urma urmei, numai lucruri bune pot să urmeze. Puteți să o numiți speranță, dor sau cum doriți, însă acea primă zi să o avem întipărită în minte tot timpul. Timp care apropo, trece al naibii de greu în aceste perioade.
Furtul darului
În prima zi de dat, de fapt în prima perioadă vom avea aceleași așteptări de la noi în cele ale datului. Vom dori să fim la fel de rapizi, la fel de abili pe bicicletă. După o pauză îndelungată, șansele sunt să ne lovim de un perete de netraversat, pentru că nu ne vom putea regăsi. Nu mai avem control, frica este prezentă, simțul bicicletei nu mai este atât de ascuțit precum înaintea accidentării.
Senzația la prima tură Sursa: bif.rs |
Vorba cu datul pe bicicletă care nu se uită niciodată, se referă la plimbatul cu bicicleta. Pentru că între dat și plimbat este o mare diferență. Datul se va uita întotdeauna în lipsa exercițiului. Astfel suntem simple fantome ale trecutului: știam că pot lua virajul acesta, țin minte că am făcut aia și aia și acum nu mă simt în stare, de parcă cineva ne-ar fi furat toată cunoașterea și toate deprinderile. Toate acestea duc la un aspru declin al încrederii de sine. Încredere pentru care am depus atâta muncă, tinde să se risipească.
Întâmplarea face ca exemplul de mai sus, Adrian, să se afle tocmai la acest stadiu și nu pot să nu observ o oarecare frustrare. S-a însănătoșit tun, dar e mai greu să te bucuri de dat cu un ghiveci de năluci în cap.
Încetul cu încetul, deprinderile și încrederea vor reveni, atât timp cât nu abuzăm. Răbdare, răbdare și iar răbdare Sursa: Iustinian Crutu |
Totul se rezumă la așteptări și la obiectivitate. Dacă privim obiectiv lucrurile, nu este nimic ieșit din comun. În lipsa repetiției, datul are de suferit. Este clar ca bună ziua. Trebuie să ne întipărim bine în cap acest lucru și să ținem cont de situație când ne vom dicta așteptările. Visul acela cu prima zi, la urma urmei este un vis și trebuie tratat ca atare, pentru că doar cu răbdare și exercițiu vom putea ajunge la nivelul de dinaintea accidentării. În schimb, vom ajunge la acel nivel într-o perioadă mult mai scurtă. Să nu ne închipuim că vor fi necesari ani și ani pentru a ajunge iarași la acolo. Tind chiar să observ că de-a lungul anilor, după fiecare accidentare, perioada de revenire tinde să fie tot mai scurtă.
Deși cele de mai sus nu reprezintă un subiect tabu, realizez că nu prea am avut sau că nu prea am auzit dezbateri legate despre aceste subiecte. Straniu, mai ales dacă țin cont că mai toți colegii cunoscuți au trecut prin asta. Și mai straniu, pentru că sportul nostru prezintă acel grad mai ridicat de risc.
Prin prezenta, pot spune că am încercat mai mult să-mi aștern gândurile sau punctele de vedere. Dacă aceste rânduri reprezintă varianta optimă pentru toți, nu pot spune. Dar pot spune că în ceea ce mă privește, au fost, sunt și vor fi optime. Un subiect cât se poate de subiectiv, astfel las la atitudinea fiecăruia judecata sau aplicarea celor de mai sus. Rămân cu speranța că există un folos pentru fiecare dintre noi în cele de mai sus.
Până data viitoare,
Salutare,
Mitzu
Raporteaza
21 Comentarii
6 decembrie 2014 la 02:58
perfect
0
0
7 decembrie 2014 la 13:51 (editat)
Mihai... cum le-ai scris, foarte tare, mi-am gasit explicatiile in articolul tau. Ma dau de 3 ani, XC... nu downhill, stiu ca e o disciplina mai sigura, dar si aici se pot pati multe, pentru ca XC poti face intr-un parc mai mare, sau pe coclauri, depinde de nerv si de bicicleta. Cazaturi am mai avut, imi luam `busa` cam o data pe saptamana, se lasa doar cu vanatai si julituri, nu mi-am rupt nici un os. Pana pe data de 1 mai, anul acesta, ma antrenam pentru o competitie, eram in forma foarte buna, am `terminat` padurea de dat, si am zis sa mai explorez. Toate bune si frumoase, pana mi-a venit in cap sa cobor o vale destul de abrupta fara sa ma ating de frane. De aici am si invatat ca nu merge din prima, un traseu, trebuie cunoscut din aproape in aproape, ca sa-l perfectionezi cu timpul, coborarea aia, nu am mai facut-o decat in urcare. Pe la jumatate, am dat de un damb mare, si cum nu sunt obisnuit sa ma ridic de la sol mai mult de jumatate de metru, m-a aruncat ca pe o leguma, bicicleta era pe la 20 de m, eu in fund, julit bine, cu casca stramba, am incercat sa ma ridic, nu mi-am dat seama ca antebratul stang, era rupt deabinelea, de la cot mai in jos, `juca` in toate partile, asa am simtit pe pielea mea, instinctele de conservare, cum nu simteam durere la 2 oase rupe, decat peste 10 minute. Ce a urmat... jale, noroc de un prieten biciclist si el, pe care l-am sunat si i-am zis pe unde sunt, ca ambulanta nu ma gasea. Culmea ironiei, am sunat mai multi, dar cum era Ziua muncii, majoritatea erau plecati, bauti, doar el statea `cuminte` pentru ca a vut cam aceiasi soarta in ianuarie, cand a coborat niste scari, a cazut si a dat cu antebratul intr-o muchie de la scara. M-am operat in doua zile, am o placa de la cot pana la incheietura, pe osul care era rupt in doua locuri, si mai am una mai mica, pe al doilea os de la antebrat care a fost rupt o data. Conditii in spital jalnice, am avut noroc de un medic pediatru, care m-a operat foarte bine. Am zis ca nu mai fac mana din ea, nu o puteam misca, forta de loc, dar in 3/4 luni mi-am recapatat 90\% din mobilitate, incet incet si forta. Acum, ma mentin in forta pe hometrainer, stiu ca o sa fie greu sa-mi revina reflexele pe care le aveam, dar din primavara, dupa ce scap de placi si de suruburi, incet si sigur `merg inainte` . A fost prostia mea, un moment de nebunie, ori ghinion, pentru ca acum o luna si ceva, eram pe scaunul din dreapta intr-o dacie 1310, i-a explodat o roata in curba si ne-am rostogolit, uimitor am scapat teafar, doar cu o julitura. Cand ti-e sa ti se intample, o patesti... Da` putem fi mai precauti :)
1 Romulus Boicu
0
10 decembrie 2014 la 11:15
Interesant articolul, in special partea cu caderea prin rostogolire, desi la o cazatura pe asfalt la vreo 35 kmph totul s-a intamplat fulgerator, O portiera deschisa, instinctiv am apasat frana fata (din pacate) si mi-am luat zborul cu tot cu bicicleta. Contactul cu asfaltul a fost cu casca, apoi umarul stang. M-am ridicat ca un caine lovit de masina si am luat-o spre casa pe linga bicicleta, buimac, sub stare de soc. Dupa vreo 5 minute mi-am sunat sotia sa-i spun de accident si, la intrebarile ei, am realizat ca nu tineam minte cum s-a intamplat, cand plecasem, numele meu, al sotiei, copiilor... ulterior medicul mi-a explicat ca a fost o amnezie de scurta durata provocata de presiunea mare de sange pe creier. Am reusit sa ajung acasa si m-a apucat greata, ameteala si senzatie de lesin. Dupa vreo ora mi-am revenit, m-am uitat in oglinda si mi-am facut bilantul: o ureche insangerata si durere puternica in clavicula stanga. La spital, dupa radiografii mi-au spus ca nu era nimic rupt, doar o tasare de coloana si traumatismul claviculei; m-am ales cu un suport cervical pentru trei saptamani si cu dureri foarte mari in tot corpul in primele 2 nopti. Problemele au venit in timp; cam un an de nervozitate excesiva de la lovitura la cap si o hernie cervicala cu mielopatie constatata prin 2011 la 3 ani de la accident (basca 3 hernii in zona lombara) O lectie pe care mi-am insusit-o este PURTAREA CASTII si reglarea franei pe fata astfel incat sa nu blocheze roata cand, asta nemaivorbind de antrenarea papagalului din saua bicicletei. Providential, casca (putin crapata) i-am dat-o unui prieten care a fost implicat intr-un accident asemanator iar casca a fost din nou intre cap si asfalt. Bineinteles ca microbul biciclitului a ramas doar ca evit zonele intens circulate. Multa sanatate si recuperare grabnica accidentatilor si sa traim cu speranta aparitiei unor piste de bicicleta. Noroc si sanatate fratilor?
0
0
11 decembrie 2014 la 18:06
Cred ca e o mare greseala (des intamplata) ca dupa un accident sa te ridici si sa pleci... Am simiti-o si vazut-o de mai multe ori. Din cauza adrenalinei ai impresia ca esti ok si ca nu ai nimic, dar dupa jumatate de ora iti dai seama ca nu e asa! La faza cu portiera, trebuia sa ramai si sa tragi persoana in cauza la raspundere, poate iti scoteai macar o parte din cheltuieli... Mor de ciudat cand aud ca din cauza unor inconstienti unii sufera ani de zile, fara ca cei responsabil macar sa stie ce au provocat... Iar legat de frana, cred ca daca o slabesti nu te mai ajuta deloc, mie mi se pare mult mai importanta decat cea de spate, are forta cea mai mare de franare, dar trebuie folosita corespunzator, trebuie folosite impreuna in asa fel incat sa nu se blocheze fata, stiu ca e greu in situatii de criza, dar trebuie exersat.
0
0
14 iulie 2015 la 18:51
Interesant articol, eu am doar doua cazaturi la activ, nu ca-mi doresc mai multe, una din aia cu ghinion, nu stiu cum am facut pana pe fata la o intersectie si in cateva secunde am fost peste ghidon cu cateva zgarieturi minore iar ce m-a ajutat cel mai mult au fost casca si manusile care s-au polizat aproape pana la piele, nu vreau sa ma gandesc la pielea din palme daca nu le aveam, iar a doua la un maraton pe o portiune mai dificila am ignorat indicatiile de "incet" ale unui salvamontist si m-am catapultat pe un covor de frunze spre fericirea mea, dupa care am continuat fara probleme dar urmarile le-am simtit (durere de umar ) abia a doua zi. Dupa mine concluzia ar fi ca indiferent cum ai merge de placere sau la o competitie conduita preventiva e cea mai buna completata de purtarea obligatorie a echipamentului de protectie, echipament care la randul lui trebuie adaptat in functie de dificultatea traseului etc. si de ce nu cum spunea cineva mai sus de folosirea excesiva a franarii daca situatia o impune.
0
0
Scrie un comentariu
Promovarea ta aici!
Promovarea ta aici!