O scurtă istorie a cadrelor Hardtail

Am tot auzit înainte spunându-se că inima unei biciclete este cadrul. Probabil că există un sâmbure de adevăr în zicala asta, însă eu aş spune că mai degrabă ciclistul este inima. Există şi persoane care atribuie cadrului rolul de schelet, eu însumi rezonând cu acest punct de vedere. Oricum l-am privi însă, cadrul reprezintă punctul de plecare în construcţia bicicletei dragi.

Cu siguranţă ştiţi deja că un cadru hardtail este un cadru ce nu beneficiază de suspensie spate. Deşi majoritatea bicicletelor din ziua de astăzi se vând cu furci cu suspensie, nu a fost totuşi întotdeauna aşa. Dacă boom-ul mountain bike-urilor a fost în anii ‘80, de abia un deceniu mai târziu au apărut mai frecvent biciclete echipate cu furci cu suspensie, şi după încă un alt deceniu prezenţa furcilor cu suspensie a fost considerată normală chiar şi pe bicicletele entry-level. Până şi pe bicicletele de touring sau pe hibride găsim în prezent furci cu suspensie. Despre performanţa lor... nu e cazul în acest articol.

Privind detaşat, am putea spune că s-a ajuns la o obsesie în ceea ce priveşte suspensiile, pentru că foarte mulţi producători, dar şi foarte mulţi ciclişti, investesc resurse importante în explicarea avantajelor date de suspensii, fără să ia însă în calcul dacă sunt într-adevăr necesare. Mulţi ciclişti, cu nevoi limitate sau nespecializate, cumpără full-uri, deşi ar putea fi mai eficienţi cu un hardtail, care pe deasupra este şi mai ieftin.
Datorită noilor progrese în tehnologia componentelor, a anvelopelor şi a roţilor, dar şi a materialelor folosite la fabricarea cadrelor, asistăm la o regenerare a categoriei hardtail. Probabil aţi auzit de noul trend al bicicletelor hardtail 29’er, care concurează cu succes (victorii în Cupa Mondială) cu full-urile de 26”, sau aţi auzit de mai noul standard 650B (şi acesta cu victorii). Putem afirma astfel că hardtail-ul nu a murit.

Hardtail-urile din trecut

Deşi nu toate lucrurile bune îşi au originea în SUA, de data aceasta putem afirma cu tărie că fenomenul MTB a apărut acolo. Au fost mai multe grupuri care şi-au disputat întâietatea în dezvoltarea fenomenului, însă cele mai importante au fost grupul de ciclişti din Crested Butte, Colorado şi grupul din Cupertino, California. Aceste două grupuri de ciclişti şi-au adaptat bicicletele pentru a face faţă condiţiilor off-road.
Primele hardtail-uri MTB erau de fapt nişte copii ale bicicletelelor cu care se plimbau pe faleză americanii, ale cruiser-elor, iar primii pionieri ai mountain bike-ului (printre alţii Joe Breeze, Gary Fisher, Charlie Kelly, Tom Ritchey) au pornit de la aceste cruisere atunci când au început să-şi modifice cadrele.
Fac o scurtă paranteză referitoare la termenul de mountain bike: acest termen s-a născut datorită lui Tom Ritchey, Gary Fisher şi lui Charlie Kelly, fondatorii companiei “MountainBikes” (mai târziu se va numi Gary Fisher Bicycle Company). Acum ştiţi de ce le zice mountain bike-uri.
Revenind la subiectul nostru, aceşti pionieri au început să modifice cadrele de cruisere (cadrul preferat era modelul Schwinn Excelsior, de dinainte de Al Doilea Război Mondial, datorită geometriei), au adăugat ghidoane noi inspirate din BMX sau motocros, cauciucuri late,frâne cu tamburi, şi au folosit chiar şi schimbătoare (arhaice, binenţeles). Toate aceste modificări cu scopul de a se da la vale. Şi pentru că termenul de MTB nu exista încă, produsul rezultat s-a numit “klunker / clunker”.

De-a lungul anilor s-au produs şi schimbări în geometria cadrelor cadrelor de mtb, astfel încât aceasta începuse să semene destul de mult cu cea a cadrelor de şosea (diferenţele erau de doar 1-2°). A durat ceva ani până ca designerii să înceapă să se îndepărteze de geometria relaxată a vremii (cam 71° pentru unghiul faţă şi 73° pentru unghiul spate), şi atenţie, vorbim despre geometria bicicletelor axate pe performanţă (ca o paralelă, cam aceste unghiuri le regăsim în prezent pe bicicletele de XC!). Tot în această perioadă au început să apară şi primele suspensii faţă, însă erau rudimentare şi, oferind o cursă foarte mică, nu influenţau pozitiv evoluţia geometriei. Modificări mai importante în geometria cadrelor mtb s-au produs abia după ce au început să apară furci cu o cursă mai mare de 80mm, astfel că unghiurile faţă se apropiau de 67°-69°.
Însă nu doar unghiurile cadrelor s-au modificat cu timpul. Printre primii care au mers pe ideea unui top-tube ceva mai lung, cuplat cu o pipă mai scurtă, au fost cei de la Manitou şi Pace, însă cel care a influenţat cel mai mult industria a fost Gary Fisher, el concepând o geometrie ce a fost adoptată neoficial de restul industriei. Cu această ocazie s-a schimbat ceva mai dramatic unghiul spate, ciclistul fiind poziţionat mai central, bicicletele beneficiind astfel de o stabilitate şi o manevrabilitate mai bună. Alte experimentări au mai fost legate de micşorarea chainstay-urilor, “ ascunzând” roata spate sub ciclist pentru a obţine o tracţiune mai bună, deşi apăreau unele dezavantaje legate de lipsa apăsării pe furca faţă şi acumularea de nămol în spate.

Suficiente vorbe tehnice, haideţi să vedem şi nişte hardtail-uri din timpurile trecute.



Hardtail-urile din prezent

Recenta creştere în popularitate a roţilor cu diametru mai mare a dus la o regândire a modului în care hartail-urile sunt concepute. Înainte de sosirea în forţă a 29’erelor, cea mai mare schimbare în conceperea hardtail-urilor a fost trecerea de la oţel la aluminiu, acesta devenind principalul material folosit la bicicletele mass-market. Oţelul încă e folosit (mai ales în anumite discipline), la fel şi titanul, dar în cele mai multe cazuri aluminiul este cel mai potrivit din punct de vedere al raportului cost/greutate. De asemenea, formele ţevilor din aluminiu de calitate pot replica foarte bine senzaţia oferită de cadrele de oţel, titaniu sau chiar carbon atunci când sunt gândite în combinaţie cu piese de calitate, în special când accentul se pune pe alegerea inteligentă a anvelopelor.
Ajustări mai subtile, însă la fel de importante, au apărut la alegerea unor ţevi sub forme inteligente. Timp de mai mulţi ani, se părea că varianta întăriturilor la capetele ţevilor (aşa cum era folosită în cazul oţelului) este singura soluţie disponibilă, însă hidroformarea aluminiului şi profilarea carbonului au oferit posibilitatea obţinerii unor secţiuni ce îmbină mixul perfect de rezistenţă structurală, durabilitate, greutate şi senzaţie fără a fi nevoie de surplus de material. Hidroformarea foloseşte lichide sub presiune mare (de obicei ulei), ce suflă în materialul din matriţă, permiţând producătorilor să adauge metal acolo unde trebuie, să-l elimine de unde nu e necesar şi să creeze formele ţevilor necesare fiecărei părţi a cadrului.
Cadrele din carbon reprezintă cealaltă forţă dominantă din prezent, cel puţin în categoriile superioare de preţ. Micile detalii ale construcţiei variază de la un producător la altul, dar fiecare segment din cadru este construit din fibre de compoziţi de carbon (pe scurt fibră de carbon, carbon, deşi nu e termenul cel mai potrivit) impregnate cu răşini. Aceste fibre sunt aşezate în straturi ce trebuie să ofere melanjul perfect între rezistenţă, greutate şi senzaţia de rigiditate, însă să poată filtra sau anula unele vibraţii provenite din calea de rulare. Deşi iniţial cadrele de carbon au fost construite pentru categoria uşoară şi foarte uşoară, acum se întâlnesc şi în categoria supusă la abuzuri mai mari, asta pentru că poţi face un cadru de carbon foarte rezistent şi fără a adăuga prea multă greutate.

Viitorul

Viitorul cadrelor hardtail sună interesant. Atenţia riderilor nu mai este îndreptată doar asupra 26’erelor, iar în plus, noua generaţie de cadre din carbon rigide, uşoare şi vioaie este combinată cu anvelope rapide de 29’ şi cu componente uşoare, astfel încât rezultatul rivalizează în greutate cu generaţia actuală de 26’ere. Lucrurile probabil că se vor complica şi mai tare, o dată cu creşterea apetitului pentru noul standard de roţi 650B, pare-se “the best of both worlds”...
Un lucru e sigur însă: cadrele hardtail din viitor nu te vor face un rider mai bun, dar roţile mai mari combinate cu greutatea mai scăzută vor spori factorul fun din plimbare.