Campionatul Național de Downhill 2019, Harghita Mădăraș - Ia cu pită!

”Auzi, dar de ce crezi că nu prea a venit lumea la concurs?” m-a întrebat Danika vineri seară, în timp ce scriam materialul despre track walk. M-am uitat la el, m-am gândit un pic și i-am spus, cam jenat: ”Păi nu știu, poate că e prea departe pentru unii și poate nu prea știe lumea de Mădăraș. Știi cum e cu Mădărașul: dacă vii o dată, atunci te tot întorci, că știi că e fain. Ideea e să vii o dată.” Dar pe cât de adevărată e treaba asta, e un adevăr ceva mai dureros un pic mai încolo și eu nu m-am gândit atunci pe loc la el, dar a apărut în discuții ulterioare: lumea și-a cam vândut bicicletele de downhill, că nu prea mai sunt concursuri. Nu știu dacă au fost vreodată mai puțini participanți la un Campionat Național și e mare păcat, că traseul a fost foarte fain, atmosfera și ea la înălțime, iar organizatorilor pur și simplu nu ai ce le reproșa. Dar să trecem de depresia asta înspre gânduri mai bune!

Că tot ziceam de traseu, ar trebui să fie principalul magnet care să atragă lumea înspre Mădăraș, că sigur nu e traseu mai complex și mai potrivit pentru downhill decât ăsta în România momentan. Sorry dragă Sinaia, Mogoșa știi că mi-e dor și de tine, te pup Dorna, că ești simpatică, Piatra, știu că ții la distracție, toate ca toate, dar Mădărașul e rege peste downhill în clipa de față și asta nu e nici măcar discutabil. Când a apărut prima oară pe hartă, acum câțiva ani, traseul de la Mădăraș era cu totul altul, pe alt versant, iar acela s-a păstrat și este folosit anual în Harghita Enduro. Traseul actual începe aproape de Sugo Panzio, capitala Mădărașului, iar anul acesta a primit o rampă de start cât se poate de serioasă, care te face să țâșnești în prima curbă cu bolovani și direct peste pietroiul de dinainte de linia dreaptă. Apoi vine umezeala din prima pădure, unde se ascund și contrapante bine făcute, rădăcini, bolovani și un mic drop cu aterizare pe rădăcini, între doi copaci, care îți ridică invariabil dileme existențiale. După zona asta de deschidere ajungem în abisul de dinainte de roadgap, veșnic prilej de noduri în gât. E practic o coborâre de pe o stâncă, de pe care-ți menții viteza și zbori peste gap, rugându-te să te poți opri fără să gherlești curba de după. După aceea ai timp să respiri, că vine rockgarden-ul (unde tot timpul și-o fură cineva) și loteria liniilor. După ce ai scăpat teafăr e dublă mică, o contrapantă de stânga, încă o dublă, rădăcini și traverseul pe curbă de nivel care deschide încă o secțiune de pietre, pietre, pietre și rădăcini, cu perne mărunte de iarbă între. Când se gată ăstea, curbă dreapta și intri în rollercoaster-ul de polonic, jo-ho-ho-ho-hoos și s-s-s-sus. Știi că urmează podețele și că-ți poți odihni mâinile și dacă ești deștept cochetezi cu niște deathgrip, că oricum nu ai nevoie de frâne. Zona asta de viteză începe cu două contrapante mari și continuă cu niște duble mici pe care încă le poți da, dar îți poți păstra viteza în ele și pompându-le. Oricum, aici priveliștea se deschide de tot, dar nu ai timp de ea, că vine motorway-ul cu una, două, trei duble din ce în ce mai mari și încheierea în step down, unde trebuie să fii atent și să stai pe stânga. Ultima bucată începe tot cu trei duble, dar mai mici, și aici problema e că poți lua cu tine atâta viteză, de poți să dai overshot la oricare, deci grijă mare și frână în curba de dreapta, că ne prăpădihiiim! Linie dreaptă prin mușchi și afine, unde te ții de ghidon, și abruptul final, cu podeț peste mlaștină, care nu pre puțini a popit. De aici nu-ți mai rămâne decât să te gândești pe care dintre mașinile de la shuttle o preferi și ce surpriză vrei să-ți pice: VW T4 teleportor, Iveco de armată malaxor sau Mercedes UNIMOG abator. ;)

Ce trebuie să vă spun aici e că am ajuns vineri pe la prânz și la Mădăraș era umed. Câțiva oameni se dădeau, dar cu grijă, că era alunecos. Ultimul lucru pe care-l vrei pe un traseu greu ca ăsta de aici e să fie ud, deci am decis să băgăm obligatoria plimbare pe traseu și să ne retragem la Sugo pentru niște beri. Nu de alta, dar prognoza meteo arăta bine și era destul de timp pentru uscat toată ziua de sâmbătă. Și, în ciuda ploii mocănești de peste noapte, fix așa a fost: traseul s-a uscat treptat și probabil că și-a găsit aderența ideală duminică, în finală. Sâmbăta a fost, deci, zi de antrenamente și eu unul m-am distrat de minune cu colegii de grupă Sergiu și Mircică, poate însă prea bine și sigur prea mult, cum avea să se dovedească.

Bun, și acum finalele, că în calificările cu aromă seeding-run știți deja că toată lumea se dă doar pentru a-și adulmeca un pic timpii și pentru a-și lua pozițiile pentru ordinea inversă în manșa care contează. La Hobby aproape că am avut un duel intersant, dacă Dan ”The Nuts” Dobra din Sibiu ar fi fost ceva mai concentrat. Așa a ajuns pe trei, Mircea Banciu din Alba pe doi și Alex ”Ai Cur Moale” Acurmuloae a câștigat pe bicicletă de enduro! Read that again! Copii 12-14 ani sunt mișto, dar au fost doar trei și, sincer, doar manșa lui Florian Moldovan a contat, cu un timp bun și ceva perspectivă. Probabil citește rândurile ăstea cu ”Damage Inc.” în boxe sau în căști și e foarte bine așa. Fetele au fost doar una, dar nu vreau să spun nimic ce nu are conotație pozitivă, nici măcar negația asta, despre Roxana Moise, că ea e pozitivă, zâmbitoare și a avut un timp absolut onorabil; nu e vina ei că nu prea mai sunt fete care să se dea la downhill pe la noi, dar asta ar trebui să ne dea un pic de gândit. La Masters peste 40 de ani au fost doar doi rideri, Daniel Dumitrescu și Claudiu Marian, și un ecart generos. Poate n-ar fi fost rău să se fi ținut Campionatul pe Sate al Bucureștilor altundeva decât la Borovets, taman acum, dar mno, știți cum e: concediile sunt sfinte, Naționalele mai puțin. Tricou cu tricolor pentru Dan, deci, și pălărie jos pentru Arabu' de pe doi, că reprezenta la downhill în 1996 și o face și acum!

Nu obișnuiesc să insist prea tare despre ce am făcut la concurs, dar în categoria mea am fost trei fucking oameni și a fost un sentiment ciudat să știi că oricum o să stai pe podium și că, de fapt, bătălia e doar pe o singură poziție. Sorin și Danika erau ”eligibili” pentru 30-39, dar au avut treabă la Elite, și nu am putut să nu mă gândesc că lucrurile sigur ar fi arătat mai interesante cu Mutzi, cu John, cu Miki, cu celălalt John și cu mai mult cvorum la categoria asta în general. Dar, cum zice vorba, ”atât s-a putut”. Nu vreau să insinuez că oamenii cu care m-am dat în categorie și și pe traseu ar fi mai puțin merituoși, ci doar să sugerez că e mai frumos cu mai multă lume la joacă. De fapt, atât Sergiu și și Mircică merită aplauze. Mircea a revenit după o claviculă sfărâmată la început de sezon, la Mehedinți, a picat în prima tură de antrenament de duminică și și-a rupt maneta de frână, deci a trebuit să improvizeze și s-a dat cu o manetă de stânga pe dreapta și cu viteze imposibil de schimbat (nu că ai fi avut nevoie pe traseul ăsta). Sergiu, pe de altă parte, a reușit să se bușească și sâmbătă și și de dimineață și nu părea chiar în apele lui. Printre ei, eu, găina, care nu avusese nici o problemă și care s-a distrat prea bine sâmbătă și s-a lăcomit la șapte ture. Degeaba. Când am tras linie, Sergiu câștigase, Mircea era fericit pe doi și eu trăsesem paiul mai scurt, ultimul din trei și cu o manșă de uitat cât mai repede. Hai mai bine cu juniorii! Că la juniori, Paul Someșan din Bistrița, ar fi putut bea lejer o cafea și tot ar fi câștigat. Nu știu dacă Petre Popescu din Piatra Neamț sau Cătălin Vascul din Baia Mare au avut probleme, dar pot să vă spun că amândoi se dau bine și sper că nu-și iau și ei peste un an Beamve Pisicuță cu stance și stickere ironice, că mi-aș dori să-i mai văd pe la curse. Pe bune.

Elite a fost categoria 19-29, unde sunt hăi mai energici rideri, plus Sorin și Danika, evident în căutare de competiție mai serioasă. Ne-am mai întâlnit pe aici și cu asul imobiliar și împăratul majoratelor din Zârnești Răzvan Săcuiu, băiat bun la orice oră, cu Alex Mititean, pe bicicletă de enduro și într-o pauză de la antrenat copii zvăpăiați, și cu zen-master Pal Gabor, un om de care nu are cum să nu-ți placă: simpatic, serios și de treabă ca un câine ciobănesc, mai că-ți vine să-l iei în brațe când îl vezi. Dar nu toate vin pe o rază de curcubeu la categoria asta, deci trebuie să vă spun de Sebi Râpea. Nu, nu s-a lovit, dar e greu să nu apreciezi pasiunea lui pentru sportul ăsta și energia pe care o cheltuie ca să fie mai bun. Râpea al meu a făcut pană în finală, prima în curse de până acum, zice el, și a fost nevoit să abandoneze... Cipri Mureșan din Baia Mare a adunat o colecție de ghinioane și accidentări în ultimul an și ceva, dar a venit la cursă ca de obicei, cu prietena și familia, a mai tuningălit un micromilimetru la suspensie și a ajuns pe patru; bun așa! Omul meu Sorin Părău a fost rapid tot weekend-ul, dar în finală a greșit atipic pentru el pe traverseu de după rockgarden. Foarte fair-play, a spus că nu știe dacă i-ar fi ajuns timpul pentru victorie, chiar și fără greșeala asta. Respect și locul 5. Reisz Zoltan a.k.a. Zotyo probabil că nu era pe lista de pariuri a nimănui, deși ar trebui să aibă un loc asigurat printre favoriți, nu doar ca localnic, ci ca om care știe ce e aia viteza și știe să stea pe bicicletă. Cam așa e când ești din Ciuc și te dai cu prietenii din RideMore; zâmbete și locul trei. Sigur nu e român cu rezultate mai constante în ultimii ani decât Remus Bonta: Campion Național anul trecut, în lot la Lenzerheide, rezultate onorabile în cursele de afară și în lupta la general în Cupa Națională de Enduro. Remus a terminat la un suspin distanță de prima poziție, dar tot s-a bucurat - bravo! Iar pe locul întâi în avem pe Matei Moisil din Bistrița și începem să-i punem la îndoială porecla ”Moalea” dată de antrenorul lui, Angelo. Pe bune acum, și victoria asta alături de băieții mari era o chestiune de timp, după ce în ultimii doi ani Matei ne-a purtat cu el prin curse iXS, pe podium, onorând tricolorul. Aplauze! Ah, nu pot să nu mă abțin să nu-mi aduc aminte aici, cu voce tare, de ce spunea acum vreo 18 ani Rob Warner într-un interviu: că atunci când ai o gagică nouă care te susține în ceea ce faci ai o problemă în minus și mergi mai bine. ;) Găsiți manșa de concurs a lui Matei AICI.

Pe final vreau doar să mulțumesc organizatorilor și celor care au făcut posibilă această cursă, voluntari, arbitri, șoferi de shuttle, whatever, și celor care s-au ostenit să vină, și rideri și public, la cel mai fain concurs de downhill de ceva timp încoace, că asta a fost Campionatul Național de la Harghita-Mădăraș. Aș vrea să cred că am ieșit din depresie după evenimentul ăsta, dar adevărul simplu e că și sportul ăsta e fix cum avem grijă de el: dacă vrem ca el să existe mai departe, e bine să depunem un pic de efort să-l susținem. Iar uneori minimul efort pe care-l putem face e să fim prezenți. Ajută mai mult decât ne imaginăm. Dacă scena noastră ar fi dezvoltată și sănătoasă, atunci la Mădăraș pensiunile ar fi fost ocupate încă de acum o lună, iar la road-gap ar fi fost minim 100 de oameni, trei drujbe și 10 vuvuzele. Momentan nu suntem acolo, dar poate n-ar fi rău să ne gândim cum să ne apropiem de treaba asta.

Dedicație pentru noi toți:

Bucurați-vă de viață și dați-vă la downhill! Că nu e nimic mai fain decât downhill-ul.

Mulțumiri lui Akos Istvandi și lui Răzvan Săcuiu pentru imagini!

Over and out, ne vedem la Straja!
Mx