22 mai 2013 la 22:48
Asta da calatorie,te invidiez. Bravo, bine lucrat! Tine-o tot asa! ;-)
La începutul lunii publicam partea întâi a acestui articol, episod în care povesteam cum functionează Absa Cape Epic şi cum se văd lucrurile din spate. Astăzi publicăm partea a doua. A durat atât pentru că am aşteptat de la organizatorii Bike 4 Peaks şi Transalp timpii limită de concurs pentru a face o comparaţie de costuri între aceste mari maratoane şi câteva de la noi din ţară. La finalul articolului puteţi vedea care maraton este cel mai scump dintre cele comparate. Mulţumesc lui Oliver Kraus, de la Kraus-PR, pentru timpul petrecut cu aflarea acestor timpi limită.
---
Pe concurenţi reuşeam să îi urmăresc de pe motocicletă. Se pare că în funcţie de priorităţi fiecare fotograf avea la dispoziţie o motocicletă cu „şofer”. M-am bucurat de prioritatea asta pentru 5 din cele 7 etape. În fiecare seară la ora 8:30 avea loc şedinţa tehnică pentru ziua ce urma. Directorul de cursă, Kati Csak, împreună cu toţi fotografii, cameramanii şi motocicliştii stabileau pe unde se poate merge pe traseu, pe unde nu, pe unde puteai intra doar pe jos şi pe unde avea prioritate televiziunea.
A doua zi dimineaţă cu 30 minute înainte de startul de la ora 7, mă sfătuiam cu Heinrich Jacobs, motociclistul care m-a purtat în spate pe drumurile Africii, care îmi spunea pe unde aveam voie sa ne băgăm şi pe unde nu. Evident că îl puneam să mă ducă în locurile cele mai dificil accesibile pentru ca apoi să o iau la picior şi să încerc să surprind ceva imagini mai unicat.
Foarte interesantă a fost experienţa mersului pe motor chiar din prima zi când etapa a fost foarte nisipoasă iar noi trebuia să ne strecurăm printre ciclişti rulând pe nisip. A fost un adevărat Paris-Dakar nu de puţine ori fiind cât pe ce să cădem. Iar realitatea acestei posibilităţi mi-a fost confirmată la finele zilei când ceilalţi motociclişti mă întrebau mai în glumă, mai în serios „şi chiar nu aţi căzut deloc??” La care pot adăuga cele câteva ocazii când ne-am rătăcit plus celelalte situaţii când am rămas afundaţi în nisip şi a trebuit să facem puţin push-bike cu un bike ceva mai greu. Nisip în ochi, urechi şi gură, da, senzaţie şi gust nou faţă de nisipul de la Mamaia.
Cu harta în faţă stabileam cu Heinrich de câte ori puteam ieşi în faţa leaderilor şi unde ar fi fost cele mai spectaculoase zone accesibile în care mă putea lăsa. După care pe la ora 14 ne retrăgeam spre „race village” pentru că urma sortarea a aproximativ 1.600 de imagini zilnic, plus masa de seară, plus discuţii şi interviuri, plus scris, plus duş, plus strâns bagaj, plus somn. Ajungeam la cort pe la 10-10:30 cu record de culcat la 12 noaptea într-o seară când am venit prea târziu de pe traseu. Tocmai când vroiam, într-o seară pe la 9, să mă laud unui organizator că vai cât de mult muncim şi noi cu fotografia şi scrisul şi că dormim puţin, respectivul îmi spune senin că în câteva minute ei pleacă la o întâlnire foarte importantă şi că în general cei implicaţi la nivel înalt în organizare dorm 3,5 ore pe noapte…
Am fost foarte avantajat şi m-am bucurat de faptul că ora locală era aceeaşi cu cea din România. Nici măcar o oră în plus sau minus, când te gândeşti că mă aflam aproape în partea opusă a Globului. Însă nu era nici o minune, călătorind de-a lungul meridianelor ora rămâne aceeaşi. Este foarte neplăcut însă când zbori mult spre vest sau est. Când am fost în Taiwan cu ocazia unui alt eveniment a fost chiar „weird”.
M-am întâlnit şi cu băieţii de la Sportograf.com ale căror fotografii le admiram de multă vreme. Mi-au spus că ei oferă un serviciu pentru care sunt plătiţi de organizator şi că nu au libertatea fotografilor în a-şi alege locurile unde „trag”, în sensul că nu-şi permit să scoată cine ştie ce imagini artistice ei trebuind să fotografieze fiecare concurent în parte. Erau 3 fotografi care dispuneau de propriile motociclete şi care alegeau pe traseul etapei mai multe locuri unde instalau aparate foto ce se declanşau automat la trecerea unui ciclist. Astfel puteau acoperi mai mult din cursă. Pe traseu “m-am împiedicat” de mai multe de setup-urile lor lăsate nesupravegheate pe potecă. Nu ştiu dacă e surprinzător însă la finalul maratonului nu le-a dispărut nimic.
După care i-am cunoscut pe polonezii de la Vimar Eska Rock, cu Piotr Wilk şi Dariusz Miroslaw, şi Giant Skandia Eska, cu Marcin Piecuch şi Arkadiusz Cygan. Ambele echipe destul de profi terminând pe locurile 32 şi 74 la general. Cei patru biciclişti aveau şi ei rutina zilnică. Se trezeau la 5 fără 10 minute, iar mâncarea folosită era cea de la organizatori. În cursă luau batoane şi geluri plus lichide cu magneziu şi electroliţi. După cursă aveau masaj de 45 minute, costa în jur de 200 euro pentru întreg concursul şi foloseau ciorapi de compresie. Ziua o încheiau pe la 8 sau 9 seara. Nici ei nici francezii nu au fost testaţi antidoping, onoarea fiind rezervată echipelor UCI.
Dariusz a învăţat o lecţie destul de dură în cursa deşi ştia că nu este un lucru bun să foloseşti încălţăminte nouă la un concurs de asemenea anvergură. Astfel s-a ales cu nişte bătături serioase de la pantofii noi de ciclism pe care îi folosea. Din cauza asta nici nu a putut performa la nivelul lui maxim terminând doar pe 74 la general cum am spus mai sus. Apoi a mai avut o problemă tehnică. Într-una din seri a descoperit că avea o jantă din carbon fisurată. Aşa că a trebuit să cumpere una nouă de la organizatori cu 400 euro – „preţ special” cum spunea el, când nu ai alte opţiuni.
Legat de componentele bicicletei, şi Dariusz insista pentru anvelopele solide, el folosind Hutchinson Python tubeless. Pentru ei aceasta a fost prima participare la Cape Epic şi spuneau că dacă ştiau că va fi aşa de greu ar fi ales un full suspension. Dariusz s-a dat pe un Specialized Stumpjumper 29er de 9,7 kg. Cât priveşte problema „dorsală”, nu au folosit cremă specială decât din etapa a 2a, lucru care s-a dovedit a fi greşit acum suferind destul de mult în timpul zilei.
Temperaturile erau mari în timpul zilei. Însă pentru că se apropia toamna nu s-a ajuns la 50 de grade cum mi s-a spus că se mai întâmpla. În Africa de Sud anotimpurile sunt invers decât la noi. În timpul zilei 28-35 de grade erau suportabile. Noaptea în schimb era frig! Nu de puţine ori au fost 9-12 grade, temperatură foarte mică atunci când tu ai doar haine şi sac de dormit de vară. A trebuit să trag toţi ciorapii şi toate tricourile pe mine! Ce să mai spun când într-o noapte a plouat. Dimineaţa ploaia se transformase într-o burniţă, era frig de mureai şi peste munţii din zonă era o ceaţă maximă. Sincer nu ştiam ce să mai cred. Ziua au fost însă iarăşi 30 de grade.
Cât priveşte mărcile de biciclete prezente în concurs, recunosc că am fost surprins să văd atâtea Specialized-uri. Din 10 cel puţin 5 erau Specialized, vreo două Scott şi vreo două Cannondale şi una Giant sau Trek. Rare erau Merida, Felt, Focus şi Cube. Se pare că fix invers decât la noi. Apoi 90\% erau full suspension şi 90\% din ele erau 29er. Gata, 26-ele devine vintage, vom fi număraţi pe degete la concursuri!
Însă preţul exorbitant pe care trebuie să îl plăteşti pentru a participa mi se pare totuşi exagerat aşa că am făcut un calcul să văd cât costă o oră de concurs la Absa Cape Epic în comparaţie cu ceva similar din Europa şi ceva cunoscut din România. Asta fără să luam în calcul bilet de avion, tren sau benzină şi fără extra pachetele cam obligatorii de la Cape Epic, masajul şi service bicicletă.
• La Absa Cape Epic 2013 - 65,5 ore oficiale de concurs cu 3.800 euro taxă / echipă = 29 euro / oră / pers.;
• La Bike Four Peaks 2013 (Fostul Trans Germany) - 33 ore oficiale de concurs cu 345 euro taxă / pers. = 10,45 euro / oră / pers.;
• La Transalp 2013 - 64 ore oficiale de concurs (ultima etapa de 40 km nu are timp limita) cu 650 euro taxă / pers. = 10,15 euro / oră / pers.;
• Salzkammergut Trophy 2013 - 16 ore oficiale de concurs cu 85 euro taxă / pers. (cea mai scumpă variantă şi cel mai lung traseu) = 5,3 euro / oră / pers.;
• La Prima Evadare 2013 – 5,5 ore oficiale de concurs cu 21 euro taxă / pers. (cea mai scumpă variantă) = 3,8 euro / oră / pers.;
• La Geiger MTB Challenge 2013 - 10,5 ore oficiale de concurs cu 19,60 euro taxă / pers. (cea mai scumpă variantă) = 1,86 euro / oră / pers.;
Aşadar încă stăm bine la taxa de participare. Evident, nici unul din concursurile de la noi nu se compara ca logistica cu cele enumerate mai sus, insa incet-incet ne apropiem. Şi nu ţine treaba că sunt mai bine organizate la ei. Şi la noi deja foarte multe din maratoanele XC sau concursurile de DH pot fi date lejer ca exemplu vesticilor. Am crescut si noi!
Am avut plăcerea să întâlnesc doar oameni minunaţi. De la managerul de comunicaţii Tanya Odendaal, la asistenta ei - Samantha Wright, la cei care se ocupau de media Terry Kobus şi Leila Kopff, la motociclistul care m-a purtat în spate aproape zilnic - Heinrich Jacobs, Neil Gardiner – coordonatorul elicopterelor televiziunii, Karin Schermbrucker – unul din fotografii oficiali ai cursei, Gareth Edwards – coordonator servicii media etc., toţi implicaţi în organizare într-o măsură mai mică sau mai mare. Toţi îşi făceau treaba atât de bine şi erau tot timpul atât de disponibili. Evident, era treaba lor să fie disponibili pentru ca jurnaliştii şi toţi participanţii să fie mulţumiţi, însă o făceau cu o atâta bunăvoinţă şi disponibilitate încât puteai jura că ar fi făcut-o şi gratis. Iar unii chiar o făceau. O parte din cei implicaţi în organizare erau voluntari neplătiţi.
Asta m-a impresionat cel mai mult la Absa Cape Epic. Nu neapărat cursa în sine ci oamenii care erau în spatele ei. Nu vreau să spun că la noi nu este al fel. Din fericire şi aici mare parte din cei implicaţi în organizarea de concursuri de mtb sunt pasionaţi, sunt ei înşişi biciclişti şi o fac din suflet. Însă cu aceştia nu am stat niciodată mai mult de câteva ore împreună şi nici nu am dormit la 50cm în corturi vecine. Mai mult, cei de la Cape Epic nu erau toţi „pasionaţi”, dar îşi făceau treaba excelent.
Dintotdeauna am considerat Absa Cape Epic un concurs minunat. Din 2008, de când am luat contact pentru prima oară, mi-a plăcut ideea considerând în acelaşi timp că nu voi putea participa vreodată ca fotograf ca să nu mai spun ca participant şi finişer. Părerea mi s-a accentuat anul acesta în 2013, la ediţia a 10a aniversară când am văzut cu proprii ochi cât de greu este pentru organismul uman să îndure suferinţă 8 zile în continuu. Suferinţă fizică şi psihică. Cum să nu cedezi? De ce să participi în primul rând? Aproape în fiecare zi îmi spuneam cu cea mai mare convingere că, deşi, chiar dacă data viitoare aş putea teoretic participa că „rinding journalist”, îmi va fi absolut imposibil să termin o asemenea cursă. Este o vorbă printre cei care participă la Cape Epic; nu eşti întrebat pe ce loc ai terminat ci dacă ai terminat. Atât de convins eram că nu voi putea vreodată termina un asemenea concurs şi încă sunt. Asta până să îl cunosc pe Reto Fehr! Da, continuarea în episodul următor ;)
---
Pe concurenţi reuşeam să îi urmăresc de pe motocicletă. Se pare că în funcţie de priorităţi fiecare fotograf avea la dispoziţie o motocicletă cu „şofer”. M-am bucurat de prioritatea asta pentru 5 din cele 7 etape. În fiecare seară la ora 8:30 avea loc şedinţa tehnică pentru ziua ce urma. Directorul de cursă, Kati Csak, împreună cu toţi fotografii, cameramanii şi motocicliştii stabileau pe unde se poate merge pe traseu, pe unde nu, pe unde puteai intra doar pe jos şi pe unde avea prioritate televiziunea.
|
| Televiziunea era peste tot. Două elicoptere făceau cu schimbul şi urmăreau neîncetat grupul de leaderi. Nu erau scăpaţi din obiectiv nici măcar un minut. Cred ca s-au luat dupa Prima Evadare ;) Foto: Dan Mazilu |
A doua zi dimineaţă cu 30 minute înainte de startul de la ora 7, mă sfătuiam cu Heinrich Jacobs, motociclistul care m-a purtat în spate pe drumurile Africii, care îmi spunea pe unde aveam voie sa ne băgăm şi pe unde nu. Evident că îl puneam să mă ducă în locurile cele mai dificil accesibile pentru ca apoi să o iau la picior şi să încerc să surprind ceva imagini mai unicat.
 |
| Şedinţa echipei media dintr-una din seri. Foto: Dan Mazilu |
Foarte interesantă a fost experienţa mersului pe motor chiar din prima zi când etapa a fost foarte nisipoasă iar noi trebuia să ne strecurăm printre ciclişti rulând pe nisip. A fost un adevărat Paris-Dakar nu de puţine ori fiind cât pe ce să cădem. Iar realitatea acestei posibilităţi mi-a fost confirmată la finele zilei când ceilalţi motociclişti mă întrebau mai în glumă, mai în serios „şi chiar nu aţi căzut deloc??” La care pot adăuga cele câteva ocazii când ne-am rătăcit plus celelalte situaţii când am rămas afundaţi în nisip şi a trebuit să facem puţin push-bike cu un bike ceva mai greu. Nisip în ochi, urechi şi gură, da, senzaţie şi gust nou faţă de nisipul de la Mamaia.
 |
| Sub un astfel de umbrar se strângeau toţi motocicliştii la final de zi şi savurau o bere scoasă pe furiş de la terasa special delimitată unde se putea consuma alcool. Doamne "ce înapoiaţi". Era cald în timpul zilei, soare orbitor, însă pentru că luna martie este de fapt finalul verii, temperaturile de 28-35 grade erau acceptabile pentru ei şi la fel şi pentru mine. Foto: Dan Mazilu |
Cu harta în faţă stabileam cu Heinrich de câte ori puteam ieşi în faţa leaderilor şi unde ar fi fost cele mai spectaculoase zone accesibile în care mă putea lăsa. După care pe la ora 14 ne retrăgeam spre „race village” pentru că urma sortarea a aproximativ 1.600 de imagini zilnic, plus masa de seară, plus discuţii şi interviuri, plus scris, plus duş, plus strâns bagaj, plus somn. Ajungeam la cort pe la 10-10:30 cu record de culcat la 12 noaptea într-o seară când am venit prea târziu de pe traseu. Tocmai când vroiam, într-o seară pe la 9, să mă laud unui organizator că vai cât de mult muncim şi noi cu fotografia şi scrisul şi că dormim puţin, respectivul îmi spune senin că în câteva minute ei pleacă la o întâlnire foarte importantă şi că în general cei implicaţi la nivel înalt în organizare dorm 3,5 ore pe noapte…
 |
| Analizând harta împreună cu Heinrich şi încercând să găsim un drum ocolitor care să ne scoată iarăşi în faţa leaderilor. Foto: Dan Mazilu |
Am fost foarte avantajat şi m-am bucurat de faptul că ora locală era aceeaşi cu cea din România. Nici măcar o oră în plus sau minus, când te gândeşti că mă aflam aproape în partea opusă a Globului. Însă nu era nici o minune, călătorind de-a lungul meridianelor ora rămâne aceeaşi. Este foarte neplăcut însă când zbori mult spre vest sau est. Când am fost în Taiwan cu ocazia unui alt eveniment a fost chiar „weird”.
 |
| Centrul de presă din etapa a 2a. Foto: Dan Mazilu |
M-am întâlnit şi cu băieţii de la Sportograf.com ale căror fotografii le admiram de multă vreme. Mi-au spus că ei oferă un serviciu pentru care sunt plătiţi de organizator şi că nu au libertatea fotografilor în a-şi alege locurile unde „trag”, în sensul că nu-şi permit să scoată cine ştie ce imagini artistice ei trebuind să fotografieze fiecare concurent în parte. Erau 3 fotografi care dispuneau de propriile motociclete şi care alegeau pe traseul etapei mai multe locuri unde instalau aparate foto ce se declanşau automat la trecerea unui ciclist. Astfel puteau acoperi mai mult din cursă. Pe traseu “m-am împiedicat” de mai multe de setup-urile lor lăsate nesupravegheate pe potecă. Nu ştiu dacă e surprinzător însă la finalul maratonului nu le-a dispărut nimic.
 |
| Cot la cot cu Sportograf.com, transferam şi sortam fotografii. Foto: Dan Mazilu |
După care i-am cunoscut pe polonezii de la Vimar Eska Rock, cu Piotr Wilk şi Dariusz Miroslaw, şi Giant Skandia Eska, cu Marcin Piecuch şi Arkadiusz Cygan. Ambele echipe destul de profi terminând pe locurile 32 şi 74 la general. Cei patru biciclişti aveau şi ei rutina zilnică. Se trezeau la 5 fără 10 minute, iar mâncarea folosită era cea de la organizatori. În cursă luau batoane şi geluri plus lichide cu magneziu şi electroliţi. După cursă aveau masaj de 45 minute, costa în jur de 200 euro pentru întreg concursul şi foloseau ciorapi de compresie. Ziua o încheiau pe la 8 sau 9 seara. Nici ei nici francezii nu au fost testaţi antidoping, onoarea fiind rezervată echipelor UCI.
 |
| Zona de masaj de la finalul etapei întâi. Foto: Dan Mazilu |
Dariusz a învăţat o lecţie destul de dură în cursa deşi ştia că nu este un lucru bun să foloseşti încălţăminte nouă la un concurs de asemenea anvergură. Astfel s-a ales cu nişte bătături serioase de la pantofii noi de ciclism pe care îi folosea. Din cauza asta nici nu a putut performa la nivelul lui maxim terminând doar pe 74 la general cum am spus mai sus. Apoi a mai avut o problemă tehnică. Într-una din seri a descoperit că avea o jantă din carbon fisurată. Aşa că a trebuit să cumpere una nouă de la organizatori cu 400 euro – „preţ special” cum spunea el, când nu ai alte opţiuni.
 |
| „Mică” problemă a lui Dariusz Miroslaw, căpătată de la încălţămintea nouă de ciclism. Un exemplu pentru "aşa nu". Foto: Dan Mazilu |
Legat de componentele bicicletei, şi Dariusz insista pentru anvelopele solide, el folosind Hutchinson Python tubeless. Pentru ei aceasta a fost prima participare la Cape Epic şi spuneau că dacă ştiau că va fi aşa de greu ar fi ales un full suspension. Dariusz s-a dat pe un Specialized Stumpjumper 29er de 9,7 kg. Cât priveşte problema „dorsală”, nu au folosit cremă specială decât din etapa a 2a, lucru care s-a dovedit a fi greşit acum suferind destul de mult în timpul zilei.
 |
| Piotr Wilk (stânga) şi Dariusz Miroslaw (dreapta) de la Vimar Eska Rock. Foto: Dan Mazilu |
Temperaturile erau mari în timpul zilei. Însă pentru că se apropia toamna nu s-a ajuns la 50 de grade cum mi s-a spus că se mai întâmpla. În Africa de Sud anotimpurile sunt invers decât la noi. În timpul zilei 28-35 de grade erau suportabile. Noaptea în schimb era frig! Nu de puţine ori au fost 9-12 grade, temperatură foarte mică atunci când tu ai doar haine şi sac de dormit de vară. A trebuit să trag toţi ciorapii şi toate tricourile pe mine! Ce să mai spun când într-o noapte a plouat. Dimineaţa ploaia se transformase într-o burniţă, era frig de mureai şi peste munţii din zonă era o ceaţă maximă. Sincer nu ştiam ce să mai cred. Ziua au fost însă iarăşi 30 de grade.
Cât priveşte mărcile de biciclete prezente în concurs, recunosc că am fost surprins să văd atâtea Specialized-uri. Din 10 cel puţin 5 erau Specialized, vreo două Scott şi vreo două Cannondale şi una Giant sau Trek. Rare erau Merida, Felt, Focus şi Cube. Se pare că fix invers decât la noi. Apoi 90\% erau full suspension şi 90\% din ele erau 29er. Gata, 26-ele devine vintage, vom fi număraţi pe degete la concursuri!
 |
| Un colţişor din bike park. Foto: Dan Mazilu |
Însă preţul exorbitant pe care trebuie să îl plăteşti pentru a participa mi se pare totuşi exagerat aşa că am făcut un calcul să văd cât costă o oră de concurs la Absa Cape Epic în comparaţie cu ceva similar din Europa şi ceva cunoscut din România. Asta fără să luam în calcul bilet de avion, tren sau benzină şi fără extra pachetele cam obligatorii de la Cape Epic, masajul şi service bicicletă.
• La Absa Cape Epic 2013 - 65,5 ore oficiale de concurs cu 3.800 euro taxă / echipă = 29 euro / oră / pers.;
• La Bike Four Peaks 2013 (Fostul Trans Germany) - 33 ore oficiale de concurs cu 345 euro taxă / pers. = 10,45 euro / oră / pers.;
• La Transalp 2013 - 64 ore oficiale de concurs (ultima etapa de 40 km nu are timp limita) cu 650 euro taxă / pers. = 10,15 euro / oră / pers.;
• Salzkammergut Trophy 2013 - 16 ore oficiale de concurs cu 85 euro taxă / pers. (cea mai scumpă variantă şi cel mai lung traseu) = 5,3 euro / oră / pers.;
• La Prima Evadare 2013 – 5,5 ore oficiale de concurs cu 21 euro taxă / pers. (cea mai scumpă variantă) = 3,8 euro / oră / pers.;
• La Geiger MTB Challenge 2013 - 10,5 ore oficiale de concurs cu 19,60 euro taxă / pers. (cea mai scumpă variantă) = 1,86 euro / oră / pers.;
Aşadar încă stăm bine la taxa de participare. Evident, nici unul din concursurile de la noi nu se compara ca logistica cu cele enumerate mai sus, insa incet-incet ne apropiem. Şi nu ţine treaba că sunt mai bine organizate la ei. Şi la noi deja foarte multe din maratoanele XC sau concursurile de DH pot fi date lejer ca exemplu vesticilor. Am crescut si noi!
Am avut plăcerea să întâlnesc doar oameni minunaţi. De la managerul de comunicaţii Tanya Odendaal, la asistenta ei - Samantha Wright, la cei care se ocupau de media Terry Kobus şi Leila Kopff, la motociclistul care m-a purtat în spate aproape zilnic - Heinrich Jacobs, Neil Gardiner – coordonatorul elicopterelor televiziunii, Karin Schermbrucker – unul din fotografii oficiali ai cursei, Gareth Edwards – coordonator servicii media etc., toţi implicaţi în organizare într-o măsură mai mică sau mai mare. Toţi îşi făceau treaba atât de bine şi erau tot timpul atât de disponibili. Evident, era treaba lor să fie disponibili pentru ca jurnaliştii şi toţi participanţii să fie mulţumiţi, însă o făceau cu o atâta bunăvoinţă şi disponibilitate încât puteai jura că ar fi făcut-o şi gratis. Iar unii chiar o făceau. O parte din cei implicaţi în organizare erau voluntari neplătiţi.
 |
| Leila Kopff (cetru) şi Terry Kobus (dreapta) |
Asta m-a impresionat cel mai mult la Absa Cape Epic. Nu neapărat cursa în sine ci oamenii care erau în spatele ei. Nu vreau să spun că la noi nu este al fel. Din fericire şi aici mare parte din cei implicaţi în organizarea de concursuri de mtb sunt pasionaţi, sunt ei înşişi biciclişti şi o fac din suflet. Însă cu aceştia nu am stat niciodată mai mult de câteva ore împreună şi nici nu am dormit la 50cm în corturi vecine. Mai mult, cei de la Cape Epic nu erau toţi „pasionaţi”, dar îşi făceau treaba excelent.
 |
| Asta a fost, Absa Cape Epic 2013. Nu arătam cu mult mai bătrân la finele etapei a 7a. Măreţia maratonului m-a menţinut în formă! |
Dintotdeauna am considerat Absa Cape Epic un concurs minunat. Din 2008, de când am luat contact pentru prima oară, mi-a plăcut ideea considerând în acelaşi timp că nu voi putea participa vreodată ca fotograf ca să nu mai spun ca participant şi finişer. Părerea mi s-a accentuat anul acesta în 2013, la ediţia a 10a aniversară când am văzut cu proprii ochi cât de greu este pentru organismul uman să îndure suferinţă 8 zile în continuu. Suferinţă fizică şi psihică. Cum să nu cedezi? De ce să participi în primul rând? Aproape în fiecare zi îmi spuneam cu cea mai mare convingere că, deşi, chiar dacă data viitoare aş putea teoretic participa că „rinding journalist”, îmi va fi absolut imposibil să termin o asemenea cursă. Este o vorbă printre cei care participă la Cape Epic; nu eşti întrebat pe ce loc ai terminat ci dacă ai terminat. Atât de convins eram că nu voi putea vreodată termina un asemenea concurs şi încă sunt. Asta până să îl cunosc pe Reto Fehr! Da, continuarea în episodul următor ;)
Raporteaza
2 Comentarii
1 Cristian Calin
0
27 mai 2013 la 01:57
Foarte tari is articolele astea cu Cape Epic. Felicitari ai facut o treaba f faina!
0
0
Scrie un comentariu
Promovarea ta aici!
Articole similare
Promovarea ta aici!
