Lost Files: DirtBike roadtrip Eurobike/Champery 2011 - partea II

Am bifat ce era de bifat la Eurobike şi ne-am urnit cât de rapid am putut înspre Champery, doar că GPS-ul, despre care am mai pomenit ultima dată, a început a da rateuri: 20 de kilometri în sens opus, rulaţi din pură încăpăţanare. Reset! După ce treci de Lindau şi te îndrepţi înspre zona de graniţă cu Austria/Elveţia/Liechtenstein, trebuie să fii atent la ieşiri şi după aceea te poţi delecta ore-n şir cu peisajul minunat pe care ţi-l oferă Elveţia. Poate că sunt eu uşor de impresionat, dar pot să pun botul foarte lejer la munţi sculptaţi cu graţie şi iarba într-o nuanţă impecabilă de verde, atât de tipice.

Dorinţă împlinită!

Sorin, care e băiat organizat, mi-a spus cu două săptămâni înainte să plecăm să caut ceva loc în camping, iar eu m-am executat. Am dat telefon, deci, la singurul camping din Champery şi omul se prăpădea de râs la telefon: "Măi băiete, locurile de aici sunt rezervate de acum un an, ce să mai găsim acum?!" Corect! Deci ce o să facem? Naiba ştie, elaboram fel de fel de teorii, până când am dat de un supermarket care am decis că ar trebui să fie ultimul înainte de zona cu staţiuni şi, odată confruntaţi de realitatea din raft, ni s-a făcut subit dor de Germania şi de preţurile ei mai puţin prohibitive la de-ale gurii. Nu ştiam unde aveam să-nnoptăm, dar ştiam că-n Helvetistan e permis să campezi în pădure, deci aveam un soi de back-up pentru liniştea noastră interioară.

Nici nu ajunsesem bine în Champery, că forfota era deja intensă. L-am convins cumva pe poliţistul care dirija circulaţia să ne lase să trecem şi am început să căutăm loc de parcare într-o zonă cât mai apropiată de centrul micuţei staţiuni. Închipuiţi-vă că Champery are undeva pe la 1200 de oameni populaţie, iar în săptămâna cu Mondialele au fost pe zonă 17.000 de persoane! Am fost norocoşi şi am găsit un loc de camping frumos, gratuit şi, evident, nepăzit jos în vale, la mai puţin de un kilometru de zona centrală. Ne-am pus lângă o gaşcă de englezoi, care veniseră pentru ce vin de obicei mountainbikerii englezoi pe continentul-mamă: vacanţă constând în mult dat şi, dacă tot sunt acolo, spectatori la un concurs de talie mondială plus beute. Bicicletă de downhill şi de enduro - check!, dubă ieftină cu pat improvizat şi tot ce trebuie înăuntru - check!, atitudine pozitivă şi numai zâmbete - check! Poate ar trebui să învăţăm ceva de aici!

Cumva nu mă pot sătura de asta.

Ajunşi înapoi sus "pe centru", am rezolvat întâi acreditările şi pass-urile de acces necesare şi am pornit către zona de concurs, situată la câţiva kilometri în susul văii. Nici o problemă, shuttle-uri permanente se ocupau de transportul doritorilor, deci să ajungi sus era lejer. În stânga, un tablou foarte fain, cu valea, faleza care se înalţă semeţ şi o terasă naturală populată cu diverse căbănuţe deasupra; ceva mai sus vârfurile şi dantelăria de piatră. Minunat!

Pârâul care ne separă.

Syndicate, poate cel mai fain stand.

Ajunşi sus, observăm că standurile cu care eşti poate obişnuit din diversele etape de World Cup, aşezate de regulă liniar, se mulează pe organizarea locală şi mai ales pe spaţiul disponibil. De data aceasta sunt răsfirate care-ncotro, cu Shimano şi SRAM mai la liman, din motive logice, iar restul pe unde se poate. Un părâu de munte împarte situaţia în două, fel de fel de podeţe de trecut peste el, dar şi unele pentru a traversa traseul în zona de finish, comună pentru toate disciplinele. Ceva mai ferit, un perimetru de standuri pentru echipele naţionale. În caz că aţi uitat, vorbim despre un concurs pe naţiuni, nu pe echipe în sensul clasic, deci e un pic altă organizare. Voie bună peste tot şi oameni care mişună preţioşi şi ocupaţi, fiecare cu ale lui. Întâlnim prieteni, vechi cunoscuţi şi obligatoriile staruri. Centrul de presă e bine organizat, ca de obicei, nu intri cu una cu două acolo şi garda e reprezentată din soldaţi şi jandarmi, ca pe peste tot, de altfel. Înăuntru e rost de panaramă faţă de jurnaliştii care vin pe filiera Rocky Roads; mesaje lăsate făţiş pe laptop-urile respectivilor şi diverse farse. Cu o zi înainte să ajungem noi, UCI şi-a anunţat partenerul principal pentru sezoanele ce urmează, un site belgian foarte dubios şi controversat care anunţa sume fabuloase de useri deja existenţi dar de care nu auzise nici dracu' din lumea reală a MTB-ului. Luaţi ca de-la-sine-înţelese o avantajele acordate noului sponsor (exclusivitate, acces la informaţii de primă mână etc.) şi o să pricepeţi de ce orice jurnalist de la orice altă publicaţie sau site, care prin definiţie munceşte pe brânci în World Cup, nu poate vedea cu ochi buni aşa ceva şi e plin de fiere. Adică, e cam ca şi când un site de vreo zece ori mai mic decât DirtBike ar fi anunţat spontan ca sponsor (atenţie, nu partener media, ci unul care dă bani!) al unui campionat naţional de MTB cu mai multe etape. UCI-ului îi place să o ardă tenebros cu chestiile ăstea, dincolo de toate sincopele şi inepţiile pe care şi aşa le pune pe tapet. Mă rog, ne-am întors la somn, pentru că sus nu se întâmpla mare lucru şi fiindcă a doua zi urma să fie lungă.

Anneke, jucăria de rezervă.

Demo de carbon prototip, versiunea Fairclough.

Vinerea a fost ziua în care am luat la picior traseul de downhill despre care auzisem, despre care citisem şi care e celebru cel târziu prin isprava din 2007 a lui Sam Hill, când a luat locul 3 pe ud, la puţin timp distanţă de un Lehikoinen care se dăduse pe uscat şi care se uita cu gura căscată. Dacă nu ar fi picat, Hill ar fi câştigat. Telescaunul care urcă la start e abrupt al naibii şi îţi dă o vagă idee despre traseu. Am realizat cât de abrupt e de fapt când am încercat să şmecherim şi să coborâm pe revenirea lui la intermediar, unde de fapt nu e staţie şi am mai fost obligaţi să dăm o tură. Când mergi de vale cu telescaunul ăsta, ţi se pune un nod în gât. Atât de abrupt e! Revenind la traseu, unele bucăţi sunt incredibile: hip jump-ul de la început, care pe cameră pare mic dar de fapt e fucking huge, ceva mai încolo un colţ de stânga strâns cu diferenţă mare de nivel unde Brendan dăduse de înţeles că vrea să ia interiorul şi să sară peste tot, zonele de praguri din pădure şi partea de jos, înainte de secţiunea finală de ritm (mai multe duble), unde tot Fairclough avea deja o curbă de stânga cu wallride amplu pe pietre care era legată de cu un an înainte de numele lui şi de faptul că doar el se dăduse pe acolo. Una peste alta, impresionant, foarte impresionant! Foarte important de precizat că traseul a fost realizat iniţial de fostul team-rider MS Intense şi actualul team manager al Scott 11, Claudio Caluori, şi că a fost cosmetizat şi îmbunătăţit (zone de acces pentru presă şi spectatori, features noi etc.) de către fraţii Walker, doi americani meseriaşi care lucrează pentru firma elveţiană Scott şi se pricep la de toate.

Sorin le ştie şi p-ăstea!

Deci da!

...cam atât de abrupt!

Traseul de 4X era cealaltă piesă de rezistenţă pe partea gravitaţională şi şi el era realizat de prietenoşii şi modeştii fraţi Walker. Practic, aveam de a face cu un mic traseu de downhill cu foarte puţine reminiscenţe din BMX, ceea ce era okay pentru unii şi mai puţin okay pentru alţii. O linie de start fulminantă, un podeţ buclucaş după, o zonă cu rădăcini şi pietre şi apoi secţiunea de flow care se vărsa în stadionul final plin cu spectatori. Cât am stat şi ne-am uitat la antrenamentele oficiale şi la calificări, am avut ce vedea! Cei mai versaţi profesionişti îşi încercau liniile şi îşi riscau boaşele. În primul rând Jared Graves, echipat cu Schwalbe şi cu jante de carbon DT Swiss, care a luat de trei ori linia cu piatră şi rădăcini cu o viteză înfricoşătoare şi de trei ori a bubuit roata spate de trebuie că s-o fi auzit până peste munte la Morzine. Foarte spooky! Graves s-a calificat până la urmă al 50-lea, cu tot cu pană, şi a trebuit să se lupte din greu în cursa propriu-zisă de a doua zi. Foarte interesant a fost să vezi pentru prima dată la un concurs de 4X atâtea biciclete full suspension. Terenul obligă, pasămite, deci la Polc (pe atunci la MS Evil) am văzut un Turner mic reciclat din 2007 de când era în la Gravity Group cu Blenkinsop, iar la fete Fionn Griffiths mergea direct şi fără pic de compromis cu M9-le! Era clar: aveam ce vedea a doua zi!

4X riders' shuttle.

Uitaţi-vă atenţi!

Ziua de vineri ce urma a însemnat plimbări pe traseu şi pe la standuri, fiecare căutând ce i se părea mai interesant, iar pe seară cursa de 4X. Când spun "pe seară" mă refer la beznă aproape totală dincolo de lumina artificială, suficientă şi nu prea din pădure. La fete, Melissa Buhl s-a calificat prima înaintea lui Fionn cu al ei M9, dar titlul i-a revenit unei Anneke Beerten foarte hotărâte, care a şi izbucnit în plâns la final: fusese de un pic prea multe ori a doua. Bravo! Fionn s-a dus cu tot cu bike de DH pe poziţia a doua şi Celine Gros a venit pe trei.

Tschugg şi Polc împart linii.

Kamil Tatarkovic pe linia bună.

Anita Molcik, o veche cunoştinţă.

La băieţi e altă mâncare de peşte, altă vână la acceleraţie şi alte viteze. Linii, sărituri creative şi riscante, tot ce vrei. Şi ce nu vrei. Adică fel de fel de căzături de-ţi vine să-ntorci privirea, dar până la urmă protagoniştii se ridică şi lumea aplaudă. Pfhuuu! Prokop se calificase primul şi părea să fie pe drumul cel bun, dar un contingent serios de alţi rideri nu erau de acord să-l lase să scape cu prea mare uşurinţă. În finală, Joost Wichman a luat faţa tuturor celorlalţi de departe şi s-a aruncat decis în prima contrapantă, care i-a şi venit de hac şi l-a trântit la pâmânt, luându-i cu el şi pe Rinderknecht şi pe Prokop. Graves, cel mai slab calificat şi cu cea mai proastă linie de start deci, a luat de la început exteriorul, a trecut cu viteză printre muribunzi, dar a făcut pană pe faţă printre bicicletele căzute şi s-a prăvălit 10 metri mai încolo. Prokop s-a ridicat primul, Roger nu a mai apucat să îl ajungă şi Wichman a coborât lejer până în finish, cu un Graves foarte dezamăgit în ultima cursă de 4X a carierei sale (îşi anunţase deja reorientarea spre downhill). Prokop devenea deci pentru a treia oara Campion Mondial! Nebunia pe viu aici:



Sau aşa:



Sâmbătă a fost zi de XC, iar traseul interesant şi provocator, cu drop-uri necruţătoare şi alte zone foarte tehnice, avea să marcheze o premieră: primul Campionat Mondial pe un 29er prin intermediul cehului Jaroslav Kuhlavi. La fete, pe primul loc a fost canadianca Catharine Prendel, dar mai interesantă mi s-a părut participarea lui Tracy Moseley, care deja îşi exprimase intenţiile de a căuta şi altfel de curse decât cele de DH, la concursul cu ştafetă. Hm! Ulterior, Tracy avea să îşi anunţe retragerea din programul de DH full-time, urmând să participe doar la anumite curse din circuit.

Forfotă mare la XC team relay.

După cum spuneam!

Odată cu seara de sâmbătă început şi cealaltă distracţie: ploaia necruţătoare şi rece de Champery. Neavând dubă proprie, a trebuit să ne mutăm de lângă englezoii simpatici şi să căutăm alt loc. L-am găsit la sala de sport care găzduia centrul de presă de jos şi avea un acoperiş care se întindea până afară, astfel încât rămânea destul loc uscat dedesubt. Pe când ne îngrijoram că iaraşi o să ne facem de ruşine şi aşteptam să plece francezii şi elveţienii poposiţi acolo pentru masă, ne-am dat seamă că ăia nu o să plece nicăieri şi că au de gând să doarmă fix în acelaşi loc. Deci ne-am înfipt steagul, ne-am tras saltelele, isolier-urile şi sacii de dormit şi ne-am făcut loc. Dimineaţa am realizat că tot Champery-ul era plin de boschetari ca noi, că nu s-a supărat nimeni, că nu e nici o ruşine şi că elveţienii sunt nişte oameni relaxaţi. Pfhiu!

De ce durmeşti???

Nu ne aşteptam niciunul să vedem ceva anume, dar ştiam că orice va urma va fi tare şi că ploaia e un factor care pentru unii face sau desface o cursă. Evident! Ceea ce mi s-a părut remarcabil a fost mulţimea de lume prezentă pe munte: de la fani hardcore şi superavizaţi la cupluri de 70 de ani şi familii cu câte doi copii mici ţinuţi în spate sau în braţe, roiau cu toţii prin zonele de pe lângă traseu, politicoşi, prietenoşi, comunicativi. La noi, dacă ai ghinionul de a prinde ploaie în ziua de concurs, e pustiu muntele. Sau se mănâncă seminţe.

Încă uscat...

Cel mai rău mi-a părut de junioare, pentru care era clar cel mai greu. De fapt, chiar a doua rideriţă a căzut sub nasul nostru în tirbuşonul pe care povestea Brendan că vrea să-l sară şi asta a însemnat intervenţie cu elicopterul şi o întârziere de peste o jumătate de oră. Biata fată! Cele de după ea au avut ceva mai mult noroc. Manon Carpenter a câştigat, după ce cu un an înainte nu a prins un Mont Sainte Anne aproape garantat mulţumită unei mâini rupte la Windham. Manon are şanse să meargă bine pe viitor la Elite, deci Big Ups!

Nu e de joacă!

La juniori, am pariat împotriva lui Kiks cu favoriţii mei Loic Bruni, Neko Mullaly şi Connor Fearon, fiindcă mi se părea prea evident să îi dai prima şansă lui Troy Brosnan şi oricum nu-mi place să ţin cu preferatul tuturor. Brosnan nu numai că a câştigat pe Demo-ul său fresh de carbon, dar a făcut-o de-o manieră atât de categorică încât ar fi fost pe doi la Elite. Mullaly şi-a dat omorul chiar în faţa mea într-o curbă pe piatră şi cu o contrapantă naturală terminată în plasă de protecţie. Pe doi au venit, surprinzător, David Trummer din Austria şi Guillaume Cauvin din Franţa, iar pe patru, aproape de podium, britanicul stylish de la CRC, Lewis Buchanan.





Fetelor nu le-a fost uşor şi e posibil ca terenul cu noroiul cel mai lipicios să fi fost al lor. Simpatica Myriam Nicole era cea mai rapidă, cu 9 secunde avans, la intermediar, dar a căzut mai jos şi s-a încurcat în gard, Celine Gros a picat şi s-a dus pe fund în jos sub ochii noştri, în zona de praguri, Claire Buchar a stat în hotseat, până când Rachel Atherton, cu 4 căzături pe traseu, a detronat-o, iar Tracy Moseley a mers la siguranţă, nepunând nici un timp în pericol. Emmeline Ragot a venit însă ca o furtună şi le-a dat la fete 15 secunde, încoronându-se cu nobila-i tehnicitate regină a Champery-ului şi luând al doilea titlu mondial.

Fionn cu acelaşi M9 ca la 4X.

Myriam Nicole, ghinionistă.

Iar acum, eternitatea... Sam Hill revenise şi avea de demonstat ceva, Aaron Gwin dominase un sezon întreg, iar d'alde Minnaar, Peat, Fairclough sau Gee erau şi ei înfometaţi după această victorie. Cei mai tari rideri, după mine? Cei doi oameni din insula Mauritius, pe câte un Demo 7 de freeride. "Păi cu ce biciclete să venim dacă nu avem în Mauritius altceva???" Corect! Un om care a impresionat prin stil şi cojon a fost italianul Marco Milvinti, pe care îl recunoşti de la poştă şi care a stat ceva timp în hotseat. Apoi a venit Remi Thirion. Dup-aia Fairclough, cu 6 secunde mai rapid la split şi reţineţi că avea un genunchi cu ligamente rupte, ţinut în frâu de o orteză! Brendan a declarat chiar că a avut o manşă calculată în care a riscat puţin. Şi apoi mai e Fabien Barel, un incredibil domn care era la ultima sa cursă şi şi accidentat, după ce căzuse tot la Champery, cu săptămâni în urmă într-o tabără de antrenament. Patru coaste rupte şi un loc doi intermediar i-au adus ovaţii îndelungi din partea unui public avizat. Şi acum Sam Hill! Cu un umăr încă rănit Sam l-a mutat pe Barel pe trei, dar a ajuns după Brendan. Damien Spagnolo! Ce om! Urmaş legitim al lui Barel, chiar şi în felul în care dă interviuri, cu o manşă incredibilă, în faţa lui Fairclough, bam-bam! Bryceland a mers bine la început dar a zburat în acelaşi loc cu Mullaly şi şi-a găsit bicicleta prin tufe, două serpentine mai jos. Păcat! Sam Blenkinsop, la fel ca Beaumont, a schimbat de la SPD-uri la Five Ten şi pedale normale şi a prins un timp apropiat de Spagnolo, în timp ce Marc a ajuns pe şase. Şi acum, tura care a redefinit Champery-ul în epoca post-Hill şi care a circulat viral pe internet până în mai toate mediile mainstream: Danny fucking Hart! Nu cred că am răcnit mai tare în viaţa mea (şi credeţi-mă că pot să urlu ceva!) ca în tura lui Danny! O ştiţi cu toţii. Cireaşa de pe tortul cu 11.699 secunde diferenţă a fost whip-ul de pe ultima parte. De ce? Cum de ce? Întrebat despre el, Danny a răspuns simplu "it would've been a shame not to", punct! Imediat după el, Gee a căzut de mai multe ori şi nu şi-a găsit ritmul, Minnaar tot defazat dar în top ten. Insuficient pentru calibrul lui. Ucigaşul tăcut la sfârşit: Aaron Gwin. Doar cu o secundă mai lent decât Danny la intermediar, Gwin o peceşte după pod unde agaţă bicicleta în plasă şi mai apucă doar un loc 12. La un sezon cu 5 victorii nemaivăzute de World Cup, asta poate fi un eşec. Ce-ar fi fost dacă? Nu contează.



Nu am stat la petreceri şi ceremonii fiindcă ne aştepta propriul nostru concurs la mai puţin de o săptămână, dar am plecat împăcaţi cu gândul că văzusem istoria din nou cu ochii noştri, iar asta e incomparabil. Vremea de duminică fusese atât de câinoasă, încât nu mai eram uscat pe nicăieri, cu toate hainele cu tot. Cea mai bună idee pe care am avut-o? Să mă fluier în tenişii trendy-flendi şi să pun în picioare nişte New Balance cramponaţi de alergare, care m-au scos din belea prin abrupturile Champery-ului. Oricum nu am scăpat fără aparat alunecat în noroi şi obligatoria trântă. Dar bucuria? De nedescris!

Până-n oase!

Mai departe, imagini:

Bicicleta lui Spagnolo, în lucru.

Cât de sus tre' să fie un ghidon pe un traseu ca Champery? Cam atât! Flatbar să-i spui lu' mică-ta!

A lui Needles, fără furcă, şi a lui Riffle.

Da-da, asta-i aia de 11.699 secunde. Danny's!

Jucăria cu roţi din carbon a lui Graves.

Yrttiaho e un simpatic, iar Yeti-ul ăsta în culori clasice e delicios.

Păţăşti când eşti rider de top la un team echipat de Schwalbe. Primeşti gume cu numele tău! Aici ale lui Shaun O'Connor.

Etajare a la Graves.

Yeti mă la ei! Dau şi pi caietî™?

Legendarul mecanic Monkey cu bicicletele lui Leov şi a lui Gwin.

Tracy Moseley şi-a meritat dungile de curcubeu!

Dedicaţie specială pentru Vladi!

Amicul maghiar Peti o arde rapid.

Condiţii imposibile pentru un fotograf amator cu aproape zero experienţă. Cel puţin am avut bam-bams!

Quentin Derbier e unul dintre cei foarte rapizi şi are nişte linii ireale.

Tirbuşonul lui Fairclough, take one.

Tirbuşonul lui Fairclough, take two.

No comment.

Concept: Kiks, producţie: Mx

În zona asta şi-au luat-o Mullaly şi Bryceland.

Din varii motive, fotografia mea favorită din set. Nici un tilt-shift, doar un filtru de lentilă aburit!

The time is now!

La GT localnicii cântau la tulnice.

Pasărea mea favorită!

Doar o junioară franţuzoaică...

Câştigătoarea Manon Carpenter.

Pur şi simplu inevitabil!

Tipic Champery: curbă grea, piciorul jos, duct tape pe cască şi cozoroc prelungit.

Şi, cum e sus? Ca la voi la Auckland?

Ultimul lucru pe care vrei să o vezi la un concurs!

Juniorii în efect!

Swiss choco!

Levitatio in integrum.

...şi ziceţi că ştiţi să staţi pe bike?

Foot out, flat out!

Fugi jos!

Fugi înapoi!

I got the champ! Troy Brosnan.

Finala pentru fete.

Star spangled.

Fionn Griffiths cu acelaşi bike ca şi la 4X.

Celine Gros cu probleme.

O nemţoaică la traverseu.

Favorita mea, Emilie Siegenthaler.

Rachel Atherton e ca Scufiţa Roşie.

Nu pot decât să vă fac recomandarea evidentă de a veni la orice Campionat Mondial sau etapă de World Cup pentru a înţelege şi aprecia mai bine sportul pe care-l iubim!

Ne citim de la Leogang!
Mx