Val di Sole Worlds 2016 - track walk a.k.a. ”Hai bă, c-aveți amortizoare!”

E ora trei noaptea; ai voștri știu că stați pe internet?

Nu știu dacă ați aflat, dar anul acesta România are din nou, după o secetă jenantă de 12 ani, un lot național pe discipline gravitaționale, respectiv non-anduranță. Și cum Mondialele de anul acesta se desfășoară la Val di Sole, în Italia, suntem pe zonă vreo patru brigăzi care încercăm să ținem drapelul sus după cum știm mai bine: Bogdan Bondor a.k.a. Morena cu trupeții lui de 4X, doi băieți de la trial cu care nu ne-am văzut încă, Sebi Grosu cu oamenii Kronstadt Cycling din Brașov, inclusiv fotograf profi și kinetoterapeut, și Ionuț Sava plus Cipri Mureșan, cu mine pe post de menajeră. Acestea fiind spuse, luați aminte că vom încerca să vă ținem la curent cu ce mișcă pe aici, prin Italia.

Fiindcă nu e timp de pierdut, Val di Sole e în nordul Italiei, după colț de Madonna di Campiglio, e genul de loc de unde nu mai vrei să pleci și e traseul de legendă unde Sam Hill a bifat în 2008 o manșă de legendă în lycra, care s-a sfârșit cu inimi frânte în penultima curbă. Asta, așa, pe scurt...

Miercuri a fost zi pentru rezolvat înscrieri și acte, deci ne-am înscris, ne-am luat cele trebuincioase și am purces la track walk, ca să știm cu ce avem de-a face în zilele ce urmează. Amu... am văzut ceva trasee hardcore la viața mea, inclusiv Champery și Schaldming, repere în ceea ce privește brutalitatea și tehnicalitatea, dar bestie ca Val di Sole niciodată! Ca să ne înțelegem, e o provocare să ajungi jos pe traseul ăsta; să mergi tare e deja dintr-o cu totul altă galaxie. 2.2 km de măcel, cum nici trupele de black metal de la începutul anilor '90 nu ar fi cutezat.

Track walk-ul cu Sebică, Cipri, Ionuț, Mircea, Cezar, Tudor, foto-meister Victor și kinetoterapeutul lor a fost haios și condimentat cu personaje care mai de care. La start am dat de fotograful Keith Valentine de la Phunkt, care avea grijă să nu alunece nimeni pe rampa de plecare, iar imediat după noi a apărut nimeni altul decât Gwin, cu tot cu staff-ul media, care avea grijă să-i documenteze mișcările, pentru niște fotografii și montaje pe care cu siguranță le veți vedea zilele viitoare pe site-urile din străinătate. Discreție maximă, cum te-ai aștepta de la Gwin. Apoi ne-au ajuns din urmă doi canadieni zurlii, unul cu freză conformă de băiat bun și un maiou cu o pentagramă desprinsă de pe un album Venom, și dacă te luai după ei tot ce era pe traseu era de dublat. So sick, bro! Do you even gap? Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta, că nu e de joacă pe terenul ăsta. Și pe măsură ce coboram, nodul în gât a început să se accentueze. Băieții? Realiști, parțial îngrijorați, Sebică destul de relax, dar întrebarea principală rămânea cum te țin mâinile până jos și cum faci să le menajezi. Probabil că am mai spus asta de câteva mii de ori, dar dacă vrei să înțelegi cu adevărat cu ce se mănâncă sportul ăsta, trebuie să-ți miști curul la un World Cup sau la niște Campionate Mondiale, să vezi trasee, așa cum trebuie ele să arate, și ce înseamnă să fii rideri. Dacă nu ești complet imbecil, atunci o să-ți fie rușine față de tine, că ai crezut vreodată că te dai bine cu bicicleta. Val di Sole trebuie să fie cel mai puternic reality check de acest tip, fiindcă nu cred să existe loc unde diferența între muritorii de rând și rideri de World Cup să fie mai evident. Pe bune acum, la fel cum nu orice arici cu Subaru Impreza nu e pilot de WRC, sau cum nu orice fashion victim cu Jordani nouți e jucător de NBA, la fel nici orice impresar cu Demo sau Session nou din carbon nu e downhiller, să fie clar! Și că tot vorbeam de rideri, în timp ce noi filosofam între noi despre a fi sau a nu fi o linie sau pe alta, ne-a mai prins din urmă Troy cu vreo doi confidenți și a tot rumegat trase la rândul lui. Între timp, la noi exuberanța a început să crească și lumea a început să-și dea filme cu gap-uri, probabil motivați de canadienii ăia de mai sus. Ce o să se aleagă din ele, om vedea pe traseu. Dar replica zilei îi aparține kinetoterapeutului Andi, un băiat fain și entuziast, care însă nu are nici o treabă cu datul pe bicicletă. În timp ce ai noștri tot povesteau pe unde poți ateriza și pe unde nu, dacă merită să te zdruncini ori ba și din ăstea de plimbare pe traseu, Andi al meu deja vedea linii, le împărtășea cu noi și la un moment dat le-a retezat-o ăstora scurt: ”Hai bă, c-aveți amortizoare!”. În traducere liberă: puteți ateriza oriunde, chiar și pe bolovani cât capota de Trabant, că sigur te scot suspensiile ălea, deci nu vă mai îngrijorați atâta! Mda, ce să zic, optimist așa... Ceva mai jos am dat de Josh, cu care am schimbat câteva vorbe despre trasee, despre Sam Hill, despre direcția în care se îndreaptă sportul și, bineînțeles, despre beneficiile unui diferențial sudat la o mașină cu tracțiune spate. ;) Probabil că oamenii și-l închipuie pe Josh cam dus cu pluta și, sincer, nici nu poți să-i prea condamni, doar că realitatea e un pic alta: băiatul e cât se poate de smart și știe precis ce face, dar îi place să joace cartea subestimată a tăntălăului. E simpatic din cale afară și ai ce discuta cu el, numai să vrei. Și cu asta track walk-ul s-a încheiat și noi ne-am văzut de altele, pe care o să le vedeți și voi mâine în timpul zilei.

Până una-alta, băgați și voi un sincer și călduros ”Hai România!”, că băieții merită!

Îmi cer scuze de pe aici pentru calitatea fotografiilor: se pare că aparatul mi-era setat pe ”ISO-auto” și și-a ales el sensibilitatea senzorului după cum l-a tăiat capul. Așa se explică toate granulațiile nedorite. Merci pentru înțelegere!

Dar mai întâi, așa te dai pe traseul de la Comezzadura:

Ca să fim concentrați la traseu, azi ascultăm Defari cu Evidence:

Găsiți mai multe fotografii în albumul nostru dedicat de pe Facebook. Fotografii de doamne-ajută, de la Victor Cristescu, tot pe Facebook.

Fotografii de Maximilian Munteanu, care nu vor fi folosite decât cu acordul expres al autorului. Toate drepturile rezervate.